Retardul comunicaţional pe care francezii l-au numit „l`esprit d’escalier” corodează subversiv relaţiile sociale, lăsându-te, brusc, fără nimic.
L’esprit d’escalier se referă la riposta câştigătoare de care devii conştient prea târziu, la replica genială pe care nu o mai poţi adresa pentru că ai depăşit momentul disputei, la argumentul hotărâtor pe care ţi-l aminteşti după ce ai stins conflictul printr-un zâmbet desenat cu raportorul. Nu e o lipsă de comunicare, ci o comunicare întreruptă, viciată, care frustrează cu atât mai mult cu cât devine completă doar în mintea unuia dintre interlocutori şi după ce momentul ei a trecut.
Reproşurile dintre iubiţi sunt sănătoase cât timp certurile le epuizează şi le corijează. Cât timp prin consens, prin gesturi de împăcare, prin umor şi autoironie dezamorsezi furunculul de imputări şi o poţi lua de la capăt, mai atent şi mai sensibil la problemele deja semnalate.
De cealaltă parte, când conflictul se încheie doar de dragul de a se încheia, doar pentru că niciuna dintre părţi nu agreează cearta, îşi pierde orice valenţe terapeutice. Când pui punct unei dispute dar te bântuie ulterior lucrurile pe care le-ai mai fi putut spune, zicerile isteţe care l-ar fi închis pe celălalt, se cheamă că l’esprit d’escalier-ul te sabotează mai rău decât un conflict mai lung, mai vehement, care ar fi lovit pe faţă, în mai multe puncte nevralgice.
Dacă înghiţi în sec tăceri cu asperitate de şmirghel, n-ai cum să-ţi mai iei revanşa fără a friza obsesia şi fără a fi acuzat că nu poţi lăsa baltă disensiuni minore. Atunci îţi treci remarcele inteligent-caustice sub uitare, însă nu eşti ferit de acumularea progresivă a dojenilor nespuse, gata să izbucnească în cel mai nepotrivit moment. Apoi, când ajungi să reiterezi mustrări trecute şi incomplete în certuri actuale, fără ca subiectele să aibă vreo legătură, lupta orgoliilor
