Călătorilor aflaţi, înainte de 1990, în Gara de Nord, pe la ora 6, în dreptul peronului numărul 1 li se înfăţişa o imagine foarte stranie. Sute de oameni şi mii de bagaje se revărsau dintr-un tren verde, cu geamurile aburite, într-un convoi care te ducea cu gândul la refugiaţi de război sau deportaţi. Sugestia se oprea însă la secera şi ciocanul vopsite pe tren şi la calabalâcul imens pe care fiecare îl căra după el. Gălăgia mormăită a gloatei trezite de curând din somn, zbieretele şi înghiontelile cu care încercau să-şi croiască drum spre taxiuri, târguiala înţepată cu hamalii te lămureau iute că nu era vorba nici de prizonieri, nici de exilaţi.

Erau români care se întorceau de la Chişinău. Unii - turişti plecaţi, chipurile, să vadă cum înfloreşte comunismul într-unul dintre oraşele marelui imperiu sovietic, cei mai mulţi - oameni cu rude în Basarabia, jumătăţi de familii despărţite fără drept de apel în iunie 1940, care se reuneau la nunţi, botezuri, de Hram, de Crăciunul pe stil vechi şi din ce în ce mai des la înmormântări. Şi pentru unii, şi pentru ceilalţi, drumul la Chişinău însemna şi ocazia de a evada din programul de alimentare raţională şi din stahanovismul rambursării datoriilor externe.

Nimeni nu se întorcea din Basarabia fără mai puţine bagaje decât puteau duce la tren toate rudele, plus prietenii lor şi rudele acestora, care te petreceau, cu toţii, până la gară. În tren, mirosul era năucitor. Miasmele cărnii de porc, prăjită şi băgată în untură ca să reziste şi câteva luni, se amestecau cu cele ale raţelor, găinilor şi gâştelor jumulite de pene şi pârlite, se combinau cu cele de brânză, caşcaval, unt şi smântână, cu aromele cozonacilor şi plăcintelor cu curechi şi toate laolaltă se suprapuneau celor de plastic şi metal ale fierbătoarelor, aprinzătoarelor de aragaz, aerotermelor, muşamalelor şi discurilor cu Elton John. Trenul care pleca