40 de ani de fotbal românesc în familie. În familia Lupescu.
"L-am văzut prima dată jucînd pe Ion stînd ascuns după un pom. Piţi Varga îi zicea numai
Casa Fotbalului şi-a tras în jur un brîu de noroi. Nu e mocirla din fotbal, aceea nu îţi murdăreşte pantofii. Se lucrează la noul Stadion Naţional, unde aruncăm o privire împreună cu Nicolae şi Ioan Angelo. Lumea îi ştie de Culae şi Ionuţ Lupescu. Adună împreună 95 de selecţii şi reunesc în familie două mari generaţii ale fotbalului românesc: '70 şi '94. Cele mai bune. Culae era liberoul echipei la Mondialul mexican, iar Ionuţ, mijlocaşul la închidere de pe Rose Bowl '94. Tatăl îşi duce sprinten cei aproape 70 de ani, fiul e înalt funcţionar federal. Dar discuţia noastră e despre fotbalul jucat. De ei, de Pele şi de Liţă Dumitru. Despre fotbalul din urmă cu 40 de ani şi despre cel de acum. Despre tatăl care nu şi-a încurajat fiul să joace fotbal, despre fiul care nu şi-a propus să-şi copieze tatăl.
- Aţi vrut ca Ionuţ să ajungă fotbalist?
- Nu, am vrut ca Ionuţ să înveţe, de aceea l-am dat la şcoala germană. Cînd era mic, maică-sa insista să meargă la fotbal.
- Tu ce voiai, Ionuţ?
- La început, să învăţ limba română. Plecasem din ţară la trei ani, tata prinsese contract în Austria. Am făcut acolo grădiniţa şi primii ani de şcoală.
- Mai departe?
- Cînd ne-am întors, imediat după cutremur, în '77, am dat examen la germană şi la română.
- Şi?
- La germană am luat 10, iar la română 3. Sau 4. Româna era ca o limbă străină. Scriam "ieu", nu "eu". Dar vorbeam excelent vieneza, un dialect mai dulce al germanei.
Transferat pe poze
- Cum aţi reuşit să vă transferaţi la Admira Wacker, domnule Lupescu?
- Pe atunci nu ieşeai aşa uşor să joci afară.
