Memoriile poetului chilian răsplătit cu Nobelul literar au apărut recent în România. Pablo Neruda n-a mai apucat să-şi vadă tipărit volumul „Mărturisesc că am trăit“, publicat la un an după moartea sa, în 1974.

Rememorându-şi cu lux de amănunte existenţa agitată dintr-un secol al ororilor, controversata personalitate retrăieşte episoade din biografia de poet care, după cum el însuşi mărturiseşte, a trăit mai multe vieţi tocmai datorită acestei ipostaze. În memorialistica sa trăiesc deopotrivă poetul şi comunistul Neruda, care a deţinut numeroase funcţii în aparatul diplomatic al ţării sale, a cunoscut gloria, dar şi prigoana, stârnind controverse şi reacţii dure, de admiraţie necondiţionată şi de respingere tranşantă. În „Mărturisesc că am trăit" se creionează în primul rând un autoportret şi, în al doilea rând, portretele unor artişti legendari, printre care Garcia Lorca, Pablo Picasso sau Diego Rivera.

Cărţile sunt ca viaţa

Pablo Neruda îşi dezvăluie cele două dimensiuni care i-au alcătuit identitatea: cea de poet al cărui talent cucereşte la numai douăzeci de ani şi cea de activist politic, poziţie din care avea să candideze la preşedinţia Chile, ca senator al Partidului Comunist, din care a făcut parte din anul 1945.

Tânărul care la douăzeci de ani a fermecat cititorii cu un volum de poeme de dragoste, scrise pe când studia cultura franceză şi pedagogia la Universitatea din Santiago, avea să fie aclamat repede „poetul poporului". În memoriile publicate decenii mai târziu, Neruda (pseudonimul literar pe care Ricardo Eliécer Neftalí Reyes Basoalto l-a preluat de la poetul ceh Jan Neruda), mărturiseşte că literatura lui, pentru unii „suprarealistă", pentru alţii „realistă", desfide clasificările. „Ador cartea, materia densă a creaţiei poetice, selva literaturii; îmi place totul, chiar şi cotorul cărţilor, nu însă şi etichetăril