Un sculptor, la expoziţia căruia am rostit un cuvânt de deschidere, a vrut să-mi dea o damigeană cu vin.
S-a sfiit probabil să mă întrebe cât l-ar costa în lei acest serviciu, iar eu m-am sfiit să-i spun că orice muncă trebuie plătită. România are mai mulţi sfioşi, cât toată Europa la un loc. Fiind însă un om cu mult bun-simţ, sculptorul m-a întrebat dacă aş accepta, la plecare, o damigeană cu vin roşu. Şi la oaspeţi ce le dai?, l-am întrebat. Nici o problemă – m-a liniştit el –, am mai multe.
Vernisajele reuşite sunt acelea la care invitaţii abia se ating de băutură, iar vernisajele foarte reuşite, cele la care, oricâtă băutură ar pune artistul la bătaie, aceasta nu ajunge. Vernisajul la care am vorbit eu era unul foarte, foarte reuşit. Mi s-au terminat toate cele trei damigene – mi-a zis la plecare mai sfios ca niciodată sculptorul –, dar îmi trimite una tata de la ţară şi v-o dau personal. Artiştii sunt de două feluri: unii care uită imediat ce promit şi alţii care nu uită, dar le beau prietenii vinul datorat criticilor. Sculptorul meu făcea parte din a doua categorie. Mi-a telefonat să-mi spună că n-a uitat, că într-o seară prietenii i-au dat gata damigeana, pe care taică-său i-o adusese special pentru mine, dar că-i mai aduce în curând patru, din care una precis va fi a mea. După un an, m-a sunat din nou, ca să-mi ceară scuze. Bătrânul îi cărase de mai multe ori câte patru şi chiar câte cinci damigene cu vin roşu, de ţară, numai că prietenii descoperiseră că era cel mai bun vin pe care-l băuseră vreodată. Ştiţi doar cum e, a zis cu glasul său sfios sculptorul. Deşi nu ştiam cum e, am admis că vinul de ţară e mai bun decât vinul la sticlă din magazin. Mă simt vinovat, a mai zis el, de aceea vă rog să primiţi din partea mea două damigene. I-am zis că primesc şi atunci, cu un glas de om care purtase în spate o povară şi scăpase dintr-o dată de ea, a
