"Revoluţia nu va fi televizată" spunea Gil Scott-Heron în 1970, recitându-şi poeziile în acompaniamentul a două surori cubaneze, bongo şi conga, instrumente de percuţie ce dădeau mesajului politic al artistului afro-american o notă gravă. În anii '90, cel care era deja considerat părintele rap-ului explica ce-a vrut să spună poetul, „faptul că prima schimbare care se întâmplă, este în mintea ta. Trebuie să schimbi felul în care gândeşti înainte să schimbi felul în care trăieşti. Când noi am spus că revoluţia nu va fi televizată, voiam să spunem că acel lucru care va schimba lumea este ceva ce nimeni nu va putea surprinde pe peliculă. E pur şi simplu ceva ce vezi şi-ţi dai seama: sunt pe pagina greşită, sau sunt pe pagina potrivită, dar pe nota nepotrivită şi trebuie să mă sincronizez cu ceilalţi ca să-mi dau seama ce se întâmplă cu ţara asta."

Începutul „Revoluţiei"

În 1989, Mihai Iordache lucra ca desenator tehnic la un birou de proiectare pentru industria chimică. „Mă angajaseră destul de uşor şi fără să fiu prea competent în meseria asta. Mă rog, ştiam... dădusem la arhitectură (n.a. nu a intrat), aveam note bune la desen. Şi mă angajaseră foarte... lejer, pentru că acolo lucrase taică-meu şi când a murit el, în 87, toţi au zis: vino aici. Şi era înainte de armată, mi-au spus îţi faci vechime, era chestia aia."

Terminase armata în primăvara lui 1989. Avea deja „vechime" la locul de muncă, „undeva pe Calea Griviţei. Un bloc albastru, era albastru la un moment dat. Îl vezi din tren. Desenam cazane pentru nu ştiu ce uzină din Ucraina". Mihai era căsătorit din 1988 şi stătea pe la Sala Polivalentă cu soţia lui.

„Când a căzut zidul Berlinului (n.a. după 9 noiembrie 1989), un prieten din Timişoara m-a sunat - era pe vremea aia cu stresul că-s telefoanele supravegheate, toţi ne temeam că suntem ascultaţi - şi ne-a spus: a căzut Zidul Berlinului.