După ce a publicat trei volume de poezie care l-au impus printre cei mai talentaţi poeţi din noua generaţie, Dan Coman debutează şi cu roman. Autoexpunerea, ca nouă autenticitate, dă un surogat de roman şi rămâne, de fapt, un divertisment cu aşa-zis-ul substrat profund la vedere, o carte despre sine, dar cu pretenţia simbolizării.

Invitat la o întâlnire cu nişte şcolari de la ţară, Dan Coman, poetul-personaj al cărţii, este sechestrat de directoarea obeză: „Lumina lunii intra în sala de clasă lăsându-mă să întrezăresc băncile şi dulăpioarele. Vino aici, mai spuse ea, şi se lipi de mine strecurându-şi mâinile reci sub tricoul meu transpirat, vino aici. Ah, aşa, aşa, se mişca acum frecându-se de mine, aşa, aşa. Doamnă, am bâiguit, doamnă, staţi puţin - am împins-o uşor şi ea a făcut şşşt, şşt, nici nu ştii de când vreau să fac asta, şopti lipindu-se iar de mine, nici nu ştii. Doamnă directoare, i-am zis iar, împingând-o şi mai violent, opriţi-vă, nu vreau să fac asta. Oh, dar zise ea, mai împinge-mă, împinge-mă şi mai tare, te rog, dă-mi una peste cap, cât de tare poţi tu. Trebuie să plec, nu înţelegi, i-am zis, lasă-mă în pace, sunteţi nebuni de legat cu toţii aici. Aşa, înjură-mă, spune-mi cele mai porcoase vorbe, Doamne, zise, aştept asta de când am văzut cartea ta.

Îşi strecurase iar mâinile ei reci sub tricou şi-şi legăna capul izbindu-l apoi scurt de pieptul meu, de când am văzut poza aia a ta de pe copertă, Doamne, Dane, spuse, eşti şi mai frumos decât Eminescu. M-am desprins de ea şi am făcut un pas lateral, trebuia să ajung la uşă, am ţâşnit pe lângă ea aproape alergând, dar o luasem în cealaltă direcţie, o, da, vreau, spunea ea, vreau să alerg după tine - şi alerga după mine lovindu-se de bănci, auzeam sunetele alea înfundate şi auzeam icnetele ei, unde naiba o fi uşa, când am zărit-o am tăiat-o într-acolo, dar ea, habar n-am cum, a ajuns îna