Când am pornit, o mână de oameni, Alianţa Civică nu aveam nicio idee despre ce va urma şi despre cât va dura. Ştiam că suntem în faţa unui mamut inform şi nedefinit, ale cărui limite nu le intuiam şi a cărui forţă ne tăia respiraţia. Ştiam doar că a furat o revoluţie, că s-a întins peste ţară cu gândul de a nu ceda nicio poziţie, că a mimat formele democratice de ochii străinătăţii, dar că sub mănuşa diplomatică poartă un box de fier cu care poate lovi oricând pe neaşteptate. Avea de partea sa poliţia, armata, serviciile secrete, justiţia, radioul şi televiziunea de stat (altele nu existau), averea uriaşă a ţării şi a partidului, pe care se jura că nu o va vinde străinilor, dar care era dată încet, dar sigur pe mâna propriilor aderenţi. Avea majoritatea ziarelor. Avea peste o sută de partide satelite inventate peste noapte în apartamente de bloc. Avea un mecanism parlamentar care sufoca opoziţia. Avea, deocamdată, masele, pe care gustul libertăţii şi promisiunile electorale făţarnice le zăpăciseră până într-acolo încât, în mai 1990, dăduseră lui Ion Iliescu 85% din voturi, iar FSN-ului 66%.
Deşi avea de partea sa masele, FSN nu dispunea de o societate civilă structurată. Cuvântul împreună desemna mai degrabă o populaţie dezorientată decât un liant social consistent. Cele trei mineriade rostogolite peste Capitală au semănat spaimă şi incertitudine. După zdrobirea opoziţiei, reale şi închipuite, din 14-15 iunie, Marşul în alb din 13 iulie 1990, care relansa energiile Pieţei Universităţii, a însemnat şi o retrezire a speranţei. Din Piaţa Operei, trecând prin Piaţa Universităţii şi Piaţa Romană pentru a se întoarce pe Calea Victoriei, 250.000 de oameni îmbrăcaţi în alb şi purtând în mână câte o floare au defilat în tăcere, aplaudaţi pentru prima dată deschis din balcoanele blocurilor bucureştene. Pentru moment, Bucureştiul era o redută unită, o societate
