Ca şi cele dinaintea lui, Harry Potter 7.1 este mai degrabă o extensie a cărţilor, decât o peliculă care se ţine pe propriile ei picioare. Harry, Ron şi Hermione sunt pe cont propriu cam tot timpul, iar actorii sunt suficient de expresivi ca să redea copleşitoarea povară de-a avea soarta lumii pe umerii lor.

Când se făcură din trei, şapte? Sequel-urile cresc aşa de repede în vremurile de azi. Cred c-am rămas cu socoteala la cel al lui Cuaron, la care mai toţi s-au închinat cu reverenţă, dar care mie mi s-a părut megasupraevaluat, pretenţios, trenant, dezlânat, neinteresant. Reclama îl declarase „cel mai dark". De atunci, se pare, au fost din ce în ce mai sumbre. Cât despre acesta de faţă, nici că se putea ceva mai trist. În primul rând, are moartea chiar în titlu. În al doilea rând, o are pe afiş pe gotica Helena Bonham Carter. În al treilea, e prima parte din ultimul capitol al unei francize muribunde (din raţiuni comerciale, dependenţii HP vor lua o dublă doză de extaz/agonie; partea a doua e programată pentru la vară).

Necazul cu Harry e că eu sunt un non-fan. Am citit doar prima carte şi, chiar dacă am recunoscut talentul şi imaginaţia efervescentă a lui J.K. Rowling, am hotărât că nu-i pentru mine (viaţa-i prea scurtă ca, odată trecută de liceu, de lecturile obligatorii şi de snobismele facultăţii, să citesc ce nu mă interesează, doar pentru că mai toată lumea zice că ar trebui). Primele ecranizări au funcţionat pentru mine ca inductoare de narcolepsie şi cu greu am trecut prin ele cu ochii deschişi. Şi HP 7.1 se adresează, în primul rând, fanilor (care, la drept vorbind, ar putea avea deja propria lor ţară şi industrie cinematografică, doar vorbim de zeci de milioane).

Ca şi cele dinaintea lui, e mai degrabă o extensie a cărţilor, decât o peliculă care se ţine pe propriile ei picioare, aşa că au fost momente bune în care m-am simţit