Oraşul-kebab înseamnă dervişi rotitori, istorii de harem, narghilea cu aromă de măr, adolescente cu păr de supermodele, care se plimbă pe malul unui Bosfor suprapopulat . Turcii „negri“, musulmani religioşi, par ameninţători pe lângă turcii „albi“ din cartierele europene, Taksim şi Istiklal, laici şi occidentalizaţi la mâna a doua.

La un moment dat, ratezi o poză. Să zicem că aparatul se declanşează singur sau trece cineva prin faţa ta, tocmai când ai încadrat perfect Sfânta Sofia. Oraşul-kebab a dispărut. În poză e oraşul invizibil - pentru care occidentalii nu au dinţi. Este un Istanbul alb-negru, nins, închis ermetic.

Kebabul plat sau kebabul-turn. Kebabul uscat ca stepele Anatoliei sau kebabul jilav de seva cărnii de berbecuţ. Shish kebabul cu roşii nezemuite şi ceapă rumenă, perpelit pe ţepuşa de inox ca pe sabia unui spahiu, döner-ul „dietetic" din zona turistică sau cel mărunţit cu verdeaţă şi pudrat cu şofran de pe străduţele sărace care coboară de la Sultanahmet spre mare. Kebabul are un gust care te orbeşte, te prosteşte, te lasă buimac. Nu dă greş niciodată şi nimeni nu-i poate nega virtuţile. Îi poate urma doar sucul de rodii sau alepul - băutură cu sensibilitate antică, asalt al scorţişoarei asupra scoarţei cerebrale.

Istanbul, oraşul-kebab, pare să te adopte instantaneu. Pădurea de undiţe care creşte din Podul Galata lasă la iveală un uriaş banner roz care proclamă mariajul Europei cu Asia. Cocktailul care zace în blender de secole e gata şi nu miroase deloc suspect. Lumea funcţionează. Sub pod, huzurind pe o pernă de cafenea, vezi pentru prima oară apusul pe Cornul de Aur. Un apus de ilustrată, violent de pitoresc.

Bosforul e suprapopulat, ca orice mare bulevard al lumii: autobuze-feribot, pescăruşi care prind firimituri ca într-un număr de dresură aeriană, hamsii care zboară prin spatele tău, trase în undiţe, sendviş