New York, 7.XII.1980. Presimţiri. Mă sună un prieten, muzician rock, şi-mi spune că a fost atacat, la ieşirea dintr-o cafenea, de o bandă de derbedei care l-au bătut şi l-au rănit cu cuţitul. Nu poate înţelege scopul atentatului. Se află acasă într-o stare jalnică. A scris un poem pe care mi-l citeşte la telefon. Ultimele versuri mă impresionează prin insolitul imaginii: „I feel like a dead Beatle / In front of my house“. Îl întreb dacă s-a referit la „beetle“ (gândac) sau la „Beatles“. Îmi pronunţă pe litere: B-E-A-T-L-E.

NY, 8.XII.1980, ora 23. Aţipisem cu capul pe birou în timp ce-mi completam jurnalul. Mă scol brusc, tresărind. Mă uit în jur, căutând să descopăr motivul. Nu vreun zgomot neobişnuit m-a trezit, ci lipsa unui zgomot obişnuit. Tăcuse radioul. Aici, în New York, aproape în toate casele radioul e pus în surdină pe un post care transmite nonstop muzică („Musac“, i se spune acestui tip de atmosferă sonoră). Fără anunţuri, fără reclame, doar muzică, parcă mereu aceeaşi, care nu e ascultată la propriu, ci receptată inconştient ca un alt nivel al liniştii. Un ritm perpetuu care îţi impune un ritm psiho-biologic alert, absolut necesar într-un oraş trepidant ca New Yorkul. Un „alcaloid“ fonic la fel de eficient, şi poate la fel de nociv, ca nicotina sau cafeina. Aceeaşi situaţie peste tot: în magazine, în hoteluri, în lifturi, în maşini.

După câteva clipe de tăcere (relativă, căci vuietul oraşului a năvălit în cameră), radioul reia emisiunea cu un „Anunţ important“: „John Lennon, fostul membru al trupei The Beatles, a fost împuşcat în faţa casei sale, la Dakota Building“. Rămân năuc. Încerc să-mi adun gândurile. Poate n-am auzit bine. Sau n-am înţeles. Deschid televizorul. Acelaşi anunţ sec, ca o incizie de bisturiu. Dau telefon unui prieten. „Gabe, ai auzit ce am auzit şi eu?“. „Da“, îmi răspunde. „Hai acolo!“, îi propun. „Mi-e somn“, îmi repl