La ediţia din acest an a Festivalului de dramaturgie contemporană - a XXII-a -, care a avut loc la Teatrul Sică Alexandrescu din Braşov, vedetă a fost Actorul. Nu e niciun paradox în această afirmaţie şi nici vreun reproş, fiindcă, la urma urmelor, piesă bună e aceea care serveşte actorul. Dar trebuie să adăugăm imediat că nu orice fel de actor se simte în largul lui într-o piesă scrisă azi. Ci doar acela care conţine această realitate, potrivindu-se cu ea, fiind deci autentic, firesc, natural şi cum mai vreţi să numiţi acel mod de a interpreta convingător personaje, stări, situaţii din actualitate. Pare uşor, ar zice adepţii repertoriului greu, dar cât de complicat este ne dăm seama doar în cazul unui eşec. De vreo opt ani, de când Claudiu Goga, directorul Teatrului din Braşov, care patronează cu tact şi pricepere mai sus amintitul festival, orientarea predilectă spre dramaturgie a festivalului a stimulat această evoluţie osmotică a scrisului pentru teatru, în relaţie cu interpretul care o pune în operă. A fost nu o dată vorba de regizor în această ecuaţie, în mod cât se poate de justificat de această eră a regizorului, dar a venit la fel de des vorba şi de actor, acela care poartă gândurile spre public şi dincolo de el.
Cu sau fără intenţie, afişul din acest an îi dă întâietate Actorului. Vedem asta şi din simpla înşiruire a titlurilor. Cu o singură excepţie, care, vai!, întăreşte regula, piesa Ultimul mesaj al cosmonautului către femeia pe care a iubit-o cândva în fosta Uniune Sovietică de David Greig, în care Radu Afrim a găsit pretextul ideal pentru un spectacol de regie, liber să inoveze (cu har evident) între cer şi pământ pe cele mai diverse teme, de la derizoriul existenţei terestre la inefabilul cosmos, de la speranţa regăsirii de sine la deşertăciunea efortului, despre iubire şi trădare şi multe alte idei frumoase, pulsaţii ale unui homo lu
