M-am gândit la o modalitate alternativă de a vorbi despre cultura şi civilizaţia comunistă, de a dezbate şi analiza istoria recentă, altfel decât cu un manual de istorie în mână, şi filmul mi s-a părut soluţia cea mai adecvată în acest sens. În primul rând, filmul spune o poveste, un story, în locul istoriei pe care profesorii abili ştiu să o transforme în poveste fără a denatura adevărul istoric. Pe această poveste este articulată o situaţie care ne plasează în context istoric şi care, în acelaşi timp, poate depăşi contextul istoric prin configuraţia singulară a unei situaţii umane. Spre exemplu, în 4,3,2 al lui Cristian Mungiu avem deopotrivă o situaţie generată de Decretul 770/1966, care prevedea interzicerea avorturilor, dar şi situaţia particulară care relevă caracterul fiecărui personaj confruntat cu o situaţie limită. Suntem deopotrivă înăuntru şi în afară şi tocmai acest balans între un model de societate, de umanitate propus în regimurile totalitare şi cazul particular oferă ocazia de a distinge nuanţele.

Povestea, dramatizarea captează atenţia, însă ea configurează un orizont contextual în care se află inserate ideologicul, politicul, reflexul mentalitar, mecanismul instituţional etc. M-am bazat pe faptul că prin intermediul poveştii voi ajunge mai uşor la punerea în discuţie a unor aspecte care definesc orice regim totalitar şi în particular regimul comunist. Premiza a fost că avem de-a face cu o cultură şi civilizaţie aparte, cultura şi civilizaţia comunistă, cu un complex antropologic, cu un univers complicat.

Cum îl facem accesibil tinerilor? Cum îl introducem într-o ecuaţie a cunoaşterii? Cum evităm să oferim un freak show, un cabinet de curiozităţi, un muzeu al ororilor, o colecţie de anecdote şi atât? Cum îi facem să reflecteze asupra fenomenului totalitar? Cum îi prevenim asupra vocii de sirenă a diferitelor radicalisme sororale, şovi