Într-un timp, se glumea pe seama celor două „suflete pereche”, Traian Băsescu şi Emil Boc. Se făceau chiar jocuri nevinovate de cuvinte, precum Traian Boc şi Emil Băsescu. Aşa de mult se completau şi se completează unul pe celălalt încât – aproape ca doi siamezi – când unul gândeşte ceva, celălalt simte şi îi pune imediat în aplicare gândul. Unii califică acest fapt drept obedienţă. Alţii mai răi, folosesc cuvinte triviale, chiar lipsite de respect. S-a vorbit cu ceva timp în urmă despre „gândirea băsesciană” (Sever Voinescu Cotoi), iar o doamnă (Elena Udrea) făcea, plină de convingere, remarca că „suntem urmaşii lui Traian.”

O fi dânsa, şi încă vreo 9% din sondaje… că eu şi alte câteva milioane, îndrăznim să nu ne considerăm urmaşii lui. Doar ai lui Decebal. A, scuzaţi… Să nu mă înţelegeţi greşit. Nu este vorba despre Decebal Traian Remeş, cel (supra) numit şi „ministrul caltaboş”. E vorba despre dacul Decebal, cel care în 106 şi-a făcut harachiri… sau poate sepuku? Despre renaşterea cultului personalităţii în timpurile actuale s-a mai vorbit. Personal m-am opus unei asemenea păreri. Am spus că azi, aşa ceva nu mai este posibil. Recunosc spăşit că m-am înşelat. Mai zilele trecute, un alt cuvântător de serviciu la partid, pe nume Radu Berceanu, lăsa să se înţeleagă – nici mai mult, nici mai puţin – că Emil Boc are statura (morală, evident) şi realizările lui Winston Churchill.

Ca şi Niculaie Moromete, unul dintre magnificele personaje ale lui Marin Preda, ca să mă dumiresc pe deplin m-am scărpinat în cap şi mi-am zis că domnul Berceanu combate adânc. Adică ştie el ce spune, că nu degeaba a fost coşcogeamitea ministru (de nu ştiu câte ori) şi a făcut atâta avere. Că e tare priceput şi gândeşte profund, adică cu perspectivă. În prostia mea manifestă, mi-am adus aminte că domnul Churchil, lord al Amiralităţii, jurnalist de prestigiu, istoric şi l