(Apărut în Dilemateca, nr. 54, noiembrie 2010)
Anul ăsta a împlinit 405 ani, şi mai toţi scriitorii importanţi l-ar lua cu ei pe o insulă pustie. Inclusiv Llosa care, într-un interviu pentru Nouvel Observateur, spune că l-ar strecura în geantă alături de Comedia umană şi Război şi pace (probabil că premiaţii Nobel primesc, pe lîngă bani, nişte genţi speciale pe care să le ia cu ei pe insulele pustii, în caz că le trebuie Balzacul tot). Şi eu l-aş lua cu mine pe insula aia pustie (care pe anumite hărţi se cheamă Baladar, iar pe altele e invizibilă ochiului de navigator), chiar dacă ar crede că nucile de cocos sînt pui de tigru feroce, iar peştii – nişte vrăjitori care nu-l lasă să înoate în ocean. Am uitat să spun că e înalt şi uscăţiv, că are sprîncene stufoase şi-l cheamă Quijote. Sau Quijana. Sau Quichotte. Sau Quixote. Sau, şi mai bine, “evanghelist al tandreţei”, după cum l-a botezat Thomas Mann.
Oricum l-ar chema, el e de fapt Cavalerul Tristei Figuri a cititorului dintotdeauna, Patronul artei lecturii, iluzionistul care înghite în fiecare zi pilulele propriilor iluzii. Sufletele melancolice, împreună cu sufletele zglobii şi puţin crude îi închină de patru secole cel mai pasionat cult pe care l-a inspirat vreodată un personaj literar. Şi cum blazonul ăsta al rătăcirii îl poartă orice dependent de ficţiune, cu sau fără cap pe umeri, ne-am fi aşteptat ca el să se transmită şi cinefililor. De citit, l-am citit destul pe Quijote, ar fi timpul să-l şi vedem, mai ales că arta asta a cinema-ului e – aşa cum spunea Jean-Luc G. – “cea mai frumoasă înşelătorie din lume”.
DE ACELASI AUTOR Prizonierii conştiinţei noastre Terry GILLIAM: «Don Quijote are o obsesie pentru mine!» - interviu Avem un fel de „deltă“. Cum procedăm? Cinci povestitori de mare clasăCervantes n-avea cum să ştie în 1605, cînd a apărut prima ediţie din Don Quijote, că personajul lu
