Speriaţi de reacţia opiniei publice, guvernanţii au renunţat la ideea de a reduce la jumătate concediul pentru creşterea copiilor. Pentru mame este, din păcate, o falsă victorie. Aşa cum, de la bun început, legea care le-a permis să rămână doi ani acasă a fost doar un praf în ochi, menit să le împiedice să vadă că în România politicile demografice sunt sublime, dar lipsesc cu desăvârşire...
Nu durata concediului parental este marea problemă, ci lipsa mecanismelor şi a infrastructurii care ar trebui să le permită femeilor o viaţă profesională normală şi după naşterea unui copil. Este inadmisibil ca în mileniul trei maternitatea să mai fie încă, pentru multe românce, incompatibilă cu cariera, ba chiar cu independenţa financiară. Şi totuşi aşa este. În lipsa creşelor, a grădiniţelor cu program prelungit, a unor programe de lucru flexibile, multe mame sunt nevoite să renunţe la serviciu pentru a-şi putea creşte copiii. Multe femei amână sau renunţă la perspectiva maternităţii, speriate de consecinţele ei economice şi sociale.
Mai lung sau mai scurt, concediul parental se termină, inevitabil. La 1 an, la 2 sau la 3, copiii tot au nevoie de supraveghere permanentă. Ce soluţii li se oferă părinţilor? Care sunt alternativele pe care statul le propune modelului patriarhal, în care mama este obligată să-şi asume singură această responsabilitate? Din nefericire, toate clişeele acestui model anacronic au fost invocate zilele acestea exact de cei care luptau, chipurile, pentru binele femeilor. Am auzit discursuri revoltătoare, teorii iresponsabile emise nonşalant în spaţiul public cu aerul că sunt adevăruri imuabile. Am asistat la culpabilizarea publică a mamelor care se întorc mai devreme la muncă, prezentate drept nişte făpturi denaturate care nu-şi înţeleg rolul şi misiunea. Cariera? Un moft! Singura lor vocaţie ar trebui să fie familia! Femeile „normale
