Sunt un suporter al echipei Politehnica Timisoara din anul 1951, de cand mi-am inceput studiile universitare, la Facultatea de Constructii. In vremea aceea noi ne numeam suporteri si nu fani, jucatorul care era in poarta se numea portar si nu goalkeeper, nu auzisem inca de "verticalizarea jocului". Si ce este mai definitoriu, cand Poli juca in deplasare, duminica dupa masa ne adunam cu sutele la Telefoane, langa Cinematograful Capitol, unde cineva care asistase la meci transmitea rezultatul la telefon.

In functie de stirea primita eram cu totii in culmea fericirii sau a desnadejdii. Asa am inteles noi sa iubim echipa noastra, sa suferim pentru ea si aceasta prima dragoste nu se uita, iar sentimentul este inalterabil.

In acest an echipa mea de suflet mi-a dat 18 ocazii sa fiu fericit si sa strig "Haide Poli" deoarece in 18 etape Poli - numai Poli - nu a cunoscut infrangerea. Mai tineti minte? Drept urmare, Politehnica Timisoara se afla pe un onorant loc doi, la care ravnesc, precum vulpea la struguri, multe echipe cu pretentii declarate la titlu.

Si a venit meciul de la Bistrita, unde au lipsit unul sau doua minute ca Poli sa invinga. Si atunci, dupa acest desnodamant tragic petrecut dupa minutul 90 cand Bistrita a egalat, reactia Dvs a fost absolut unica si in contradictie cu cea mai elementara logica si bun simt. Ca muscat de sarpe si ca ultima mahalagioaica v-ati repezit la un post de televiziune si ati improscat cu noroi tot ce v-a iesit in cale. Jucatori si antrenor. ORIBIL!

Ati vrut sa demonstrati ca nimeni in afara de Dvs nu cunoaste tainele fotbalului! Aveti o puternica amnezie, deoarece ati uitat ca la Bistrita s-a pierdut o batalie si nicidecum razboiul. Daca intr-adevar va este draga echipa aceasta si daca ati avea un elementar simt pedagogic, ati fi zis: "Nu-i nimic, baieti, pacat ca s-a terminat asa, am increde