(Apărut în Dilemateca, nr. 54, noiembrie 2010)

Pe drumul dinspre New Orleans spre casă, neavînd somn, mi-am făcut, în mod uşor caraghios, planul de amintiri. Mai exact, dat fiind că am fost rugat să scriu „cîte ceva”, despre ce s-a întîmplat acolo, în două-trei publicaţii, am căutat să găsesc subiecte diferite, convins că-mi va fi totuşi greu. Poate a fost şi din cauza fusului orar, care trecea pe lîngă avionul în care mă aflam în ritmul norilor şi-mi provoca un nesomn însoţit de-o avalanşă de gînduri, poate a fost exclusiv „vina” New Orleans-ului – cert e că, într-un timp relativ scurt, am găsit suficiente subiecte diferite cît să trimit, la nevoie, tuturor publicaţiilor din România. Sau cam aşa ceva, nu vreau să par lipsit de modestie.

Vreau să spun de fapt, sînt convins că s-a înţeles, că rareori mi s-a întîmplat, după vreo călătorie, să fiu impresionat de atît de multe lucruri, să am atît de multe poveşti pentru oricine ar fi dispus să le asculte sau, în cazul de faţă, să le citească. În primul rînd, poveşti despre muzică, poveşti despre o atmosferă cum n-am mai întîlnit nicăieri. Poveşti despre Bourbon Street, comercializata, dar încă originala stradă celebră a New Orleans-ului. Poveşti despre Frenchmen Street, acolo unde îi descoperi pe veritabilii jazzmani ai Americii, care ar fi celebri poate în altă parte a lumii, dar care se mulţumesc să fie doar „grupuri de stradă” în New Orleans. Despre Mississippi, pe malurile căruia nu vezi nici crocodili, cum te aştepţi, nici castele, cum ai văzut pe malurile altor fluvii celebre, ci doar fabrici vechi, unele dezafectate, dar care îşi cîştigă farmecul tocmai din asta. Despre „Who Dat”, cîntec de menestreli, preluat în jazz şi apoi de către galeria de fotbal a echipei oraşului, transformîndu-se în prezent într-o marcă bună de pus pe orice, de la tricouri la ceasuri, de la cercei la steaguri. Who Dat Natio