Poate că Assange (şi cei care îl susţin) visează sincer la o nouă utopie – aceea a transparenţei informaţionale – nu fără legătură cu mai vechea utopie anarhistă. Ea ar suna cam astfel: de vreme ce puterea se învăluie în mister pentru a fi putere, ridicarea unui colţ al vălului scade, corespunzător, dimensiunea puterii. Or, nu e rău ca, măcar din când în când, puterea să vadă că e vulnerabilă şi ca noi, publicul, să constatăm această slăbiciune. Mai ales, e importantă transparenţa în zilele noastre, când tehnologia a furnizat statelor – şi mai ales celor mari – puteri exorbitante pe care nu le folosesc întotdeauna spre binele cetăţenilor. Riscul abuzurilor, chiar şi în statele democratice, rămâne imens şi incontestabil. Or, WikiLeaks demonstrează că puterea rămâne vulnerabilă chiar şi în era Internetului, atâta vreme cât scurgerile de informaţii preţioase rămân de actualitate, iar statul nu le poate întotdeauna opri; într-un sens mai larg, se arat㠖 spun visătorii – că Goliatul-stat mai poate fi – dacă nu înfrânt – măcar rănit, pus în dificultate, ridiculizat de un David privat. Şi nu-i rău, măcar în unele cazuri, s-o recunoaştem. La urma-urmelor, informaţia că secretarul de stat american cerea ambasadorilor SUA să obţină date personale şi chiar date biometrice despre politicieni străini (inclusiv români) reprezintă o ştire aproape sinistră prin agresivitatea în sine a demersului. Chiar în epoca terorismului de masă, anumite metode utilizate de state trebuie să rămână inacceptabile.

Aceasta fiind descrierea utopiei, rămâne totuşi un necaz, şi nu mic: cum se face că WikiLeaks funcţionează asimetric? E numai o întâmplare că s-au scurs numai depeşe ale ambasadelor americane? De ce nu avem scurgeri echivalente, plasate pe Internet, şi din partea ambasadelor Rusiei, Chinei, Iranului, Arabiei Saudite, Venezuelei, Siriei? De ce numai americanii să fie jenaţi când