Marea modificare vine din cheltuielile salariale, care scad de la 24% din buget la 20. Din păcate, din perspectiva bugetului pare un efort inutil. Scăderea cheltuielilor salariale se compensează cu creşterea cheltuielilor cu dobânzile, aşa că, după un an cumplit de greu, bugetul rămâne din nou blocat în proporţie de 60% cu cheltuielile de salarii, pensii şi dobânzi. Dacă la acestea mai adăugăm transferurile, care s-au triplat faţă de 2009, ajungem la o alocare preliminară a bugetului de aproape 70%. Ceea ce înseamnă că, dacă Legea salarizării unice şi Legea pensiilor devin active, rămân de discutat şi alocat vreo 30% de procente din buget, adică maximum 60 de miliarde de lei. Ce bătaie va ieşi pentru banii aceştia! Concluzia acestor cifre procentuale este că tot efortul lui 2010 riscă să fie în van, în cazul în care constrângerile asumate acum nu vor continua să fie active pentru anii care vin. În cel mai bun caz, eliberarea bugetului de sub propriile sale constrângeri va fi posibilă în anii care vin. Tendinţa actuală însă de a diminua cheltuielile salariale crescând dobânzile şi împrumuturile, fără să le vedem în investiţii (în 2011 bat pasul pe loc la 15% din totalul cheltuielilor), nu schimbă în bine fundamentele bugetare.

Al doilea motiv pentru care discuţiile legate de cum se împart banii bugetului riscă să fie cam depăşite este că certitudinea veniturilor este cam exagerată. Problema bugetului stă mai mult în slaba garantare a veniturilor prognozate, nu în asigurarea cheltuielilor şi aşa predeterminate. Cel mai important semn de întrebare în privinţa veniturilor stă în taxa pe valoarea adăugată. Creşterea netă faţă de 2010 este de 20%. Desigur, anul acesta am avut o majorare a TVA pentru 5 luni, nu pentru 12. De asemenea, se mizează pe faptul că s-a ajuns la fundul sacului în privinţa consumului. E o premisă subţire, pentru o creştere de venituri foar