Cei ce dau pe de lături de capitalism prin România nu încetează să se tot căineze amarnic de ineficienţa, incompetenţa şi incapacitatea de administrare a statului şi, în acest cadru, adevărate tunuri sunt puse pe subvenţiile pe care încă le practică statul. Se fac calcule câte şi mai câte în legătură cu ceea ce s-ar putea realiza cu banii alocaţi acestora. Este criticată vajnic susţinerea de la stat a unor sectoare precum mineritul cărbunelui şi unele utilităţi (livrarea căldurii, transportul public urban şi transportul feroviar). Sunt puse la zid aceste sectoare pentru că nu-şi plătesc contribuţiile sociale (oricum cele din partea angajatorilor, dar şi cele reţinute în contul angajaţilor), îndeosebi pentru pensii şi şomaj, insistându-se asupra faptului că din cauza acestor neplăţi se află în dezastru în special sistemul public de pensii. Se plânge cu lacrimi de crocodil că, în aceste activităţi, costurile depăşesc preţurile sau tarifele de livrare (cu 25% la electricitate, cu 40% la gaze, cu 100-150% la termoficare, cu 25-40% în transportul de călători). Şi, bineînţeles, pentru nişte capitalişti pursânge ce sunt, se cere privatizarea acestor activităţi.
Atâta lipsă de viziune economică, atâta fetişizare a unor poveşti din cărţi de adormit copiii sau atâta crasă demagogie, ori toate la un loc greu ar mai putea fi întâlnite! Păi, înainte de toate, să spunem că nu costurile sunt mai mari decât preţurile sau tarifele, ci preţurile (sau tarifele) sunt menţinute, prin subvenţionarea de către stat, mai mici (şi deci mai accesibile) decât costurile. E o mare diferenţă!
Este vorba de sectoare grele, dar strategice, fără de care nu se poate. Cine îşi poate permite în această ţară - nici chiar adversarul nostru fundamental, adică FMI - să închidă mineritul de cărbune, în măsura în care acesta contribuie cu aproape 40% la producţia de energie electrică? S-ar înch
