Bugetele naţionale, şi pe cale de consecinţă, statele au fost luate prizoniere de sistemul financiar-bancar. Ţările nu vor putea niciodată evada până când confunzia istorică (apărută deloc spontan) dintre datoria publică, a statului, şi cea privată, a sectorului neguvernamental şi cea a băncilor, nu va dispărea.

Ignorarea acestei distincţii fundamentale între calitatea publică sau privată a debitorilor nu este întâmplătoare. Ea a fost promovată de agenţiile de rating imediat ce derivativele cotate cu triplu A de acestea s-au dovedit nişte lături financiare de proporţii cosmice. Escrocheria s-a dovedit a fi una genială, deoarece nu numai că a obligat adăugarea costului salvării băncilor la cheltuielile bugetare ale statelor, dar a distrus, să sperăm că nu pentru totdeauna, orice judecată limpede asupra solvabilităţii statelor.Aşa se explică de ce un stat cu o excelent raport al datoriei publice în PIB a devenit peste noapte falimentar prin simpla adăugare a datoriei entităţilor private. Consecinţele amalgamului între cine cui datorează bani sunt devastatoare şi se văd astăzi cu ochiul liber. Datorii private imense s-au adăugat fără niciun fundament la datoria publică. Rezultatul a venit pe cale logică şi este deopotriva nedrept şi periculos, cel puţin din următoarele puncte de vedere:

1. A socializat pierderile generate de ingineriile financiare inducând obligaţii de plată pentru contribuabili, în cu totul alte scopuri decât cele tradiţionale

2. Ponderea serviciului datoriei “publice” cuprinde conform noii “definiţii” a agenţiilor de rating nu doar obligaţiile statului ci şi a unor entităţi private şi transnaţionale

3. Deficitul bugetar nu mai poate fi utilizat pentru stimularea economiei prin investiţii publice , din simplul motiv că statele sunt obligate să strângă cureaua, deoarece într-o formă sau alta, trebuie să asigure finanţarea pierde