Anul trecut, într-un proiect de consultanță având ca beneficiar Secretariatul General al Guvernului am făcut tangențial o evaluare ex-ante încercând sa vedem care ar fi cea mai buna soluție pentru politica de educație timpurie a Ministerului Educației. Am cules date cu carul, din care, câteva vi le voi împărtăși mai jos. Am fost pe teren la creșe private si de stat în București și în țară, am cules date despre felul și calitatea serviciile pe care acestea le oferă, am vorbit cu primari și funcționari care au in gestiune creșe finanțate de la bugetul local, am vorbit cu instituțiile interesate de subiect (Min. Sanătății, Protecția Copilului) și cu ONG-uri focusate pe acest segment de vârstă. Am vorbit cu directoare de creșe, părinți și puericultoare (cum li se spune educatoarelor de creșă). Așa se fundamentează serios deciziile și politicile publice, pe teren nu doar in birou.

Câteva cifre pentru început

Cererea depăşeşte cu mult oferta de locuri disponibile în creşe. De pe vremea comuniștilor și până astăzi, s-au desfiinţat foarte multe creşe: înainte de 1989 erau 902 de creşe cu aproximativ 90.000 copii, în prezent noi am numărat 287 creşe cu aproximativ 11.000 copii.

Creșele se aflau înainte sub Ministerul Sănătății dar din 2001 au trecut în subordinea autorităților locale care ar trebui să livreze aceste servicii cetățenilor din aria lor. Acum , toate cheltuielile pentru creșele de stat (infrastructură, salarii, etc) sunt suportate de bugetul local. Numărul foarte mare de cereri ale părinţilor – comparativ cu locurile disponibile duce la supraaglomerarea grupelor de copii. Astfel, numărul de copii înscrişi în creşe variază de la 14 (creşe particulare) la 200 (creşe de stat). Rezultă că la stat sunt înscrişi mai mulţi copii (15 – 20 la o grupă sau mai mult de 20 la o grupă), clasele pot deveni supraaglomerate atunci când părinții își aduc zilnic