(Apărut în Dilema veche, nr. 86, 9 septembrie 2005)

Ştiu bine că publicul nostru ţintă nu e pasionat de fotbal; nu am primit, în ultimul timp, mai mult de una-două scrisori cu privire la această problemă de interes naţional. De luni de zile discutăm în şedinţele redacţionale despre rostul unei cronici permanente de sport, adică de fotbal, că ce altceva e sportul în România? (Vezi şi Dilema veche nr. 82 cu tema: “Sporturi şi sportivi”.) Adaug că în însuşi corpul redacţional nu se pot număra mai mult de trei competenţe valabile (Marius Chivu, Adrian Cioroianu şi unul care semna Belphegor) cu care se poate lega un dialog intelectual pe seama lui Ibrahimovici sau Ronaldinho; mi se pare semnificativ pentru starea noţiunii că redactorul şef-adjunct, Magdalena Boiangiu, experta nr. 1 în “externe”, nu a reţinut din acest domeniu de interes mondial decît numele lui Şumudică. La rîndul său, redactorul-şef, Mircea Vasilescu, fără organ în chestiune, poate invoca oricînd că nu are cu cine discuta despre Formula 1. Despre fondatorul revistei, Andrei Pleşu, trebuie să dezvălui că nu deţine în materie decît banalităţi mai mult decît crase.

Greşim, particip la eroare, dar nu mă revolt, prefer să mă explic. Fotbalul nu mai e un sport, nici la noi, nici aiurea - e altceva. Fotbalul românesc (care a distrus toate celelalte sporturi) este, după mintea mea, cel mai semnificativ domeniu pentru studiul (i)moralei şi (in)culturii din viaţa noastră politică, financiară, socială etc. Cel mai transparent, etapă după etapă în campionat, tur după tur în cupele europene. Cel mai cioclopedic ca “Voce a Patriotului Naţionale”. Cine vrea să cunoască ceva esenţial în România de azi trebuie să lase sondajele, editorialele şi talk-show-urile, să înceapă de la a privi două-trei meciuri, cu jucătorii, arbitrii şi galeriile lor, apoi să contemple emisiunile specializate din studiouri de ra