(Apărut în Dilema, nr. 404, 10 noiembrie 2000)

Dacă aveţi îndoieli cu privire la matricea creştină a Europei, vi le puteţi risipi ducîndu-vă la capătul ei meridional, în insula Malta. Geologic insignifiantă, ornată cu o vegetaţie specific africană, insula aparţine continentului tocmai prin patetica ei vocaţie rînd pe rînd misionară şi defensivă. Centru al Mediteranei, Malta ne povesteşte istoria unor victorii aparent zadarnice şi oarecum uitate. Expresivele sale stratificări stilistice sînt palimpsestul unor confruntări solare, vestigiul arid al unor patimi de mult stinse. Însă după ce îi calci solul, te întorci acasă ţanţoş precum un baron cruciat. Îţi dai seama că apărarea lui Hristos e importantă, nobilă, salutară. Simţi că europenitatea din tine are un vector supranatural, o constantă metafizică, un ţel major. Sentiment de indiscutabilă tonicitate, mai ales în vremurile acestea triviale. Malta rămîne frontiera creştininătăţii clasice întrucît - orice ar spune ideologii globalizării - nu există identitate în afara unei minime geometrii simbolice.

Ţinutul acesta i-a atras, primit sau suportat pe toţi vremelnicii stăpîni ai Mediteranei. Primii - acum 4000 de ani - nu erau de fapt stăpîni, ci simpli ţărani sicilieni, aruncaţi probabil de valuri, dar reveniţi cu vite, seminţe şi tehnici menite să civilizeze ţinutul. Au urmat fenicienii, porniţi spre cuceriri maritime din pricina mulţilor duşmani de pe uscat. Sosiţi mai întîi ca negustori, au rămas ulterior - prin căsătorii mixte sau izolate gesturi de forţă - ca singuri garanţi ai coastelor. Lor li se datorează şi numele încă actual al insulei (M-L-T înseamnă "adăpost"). A început apoi etapa colonizării romane, inevitabilă în urma războaielor punice, în decursul cărora Sicilia şi anexa ei malteză au slujit drept principal teatru al operaţiunilor militare. Cucerirea nu a fost pare-se brutală, întrucît ma