(Apărut în Dilema, nr. 404, 10 noiembrie 2000)

Dacă e vorba p-aşa, apoi să ştiţi că românul s-a născut dintr-un trick, un contract neserios cu natura lui contra. O şmecherie (care, etimologic, dacă e să fim „jmecheri”, normal că vine de la shmack-ul american uşor contaminat!!) şi pe care o speculează chiar şi o glumă rătăcită acum vreo douăzeci de ani în sacul cu „Bule”, „nea Nici” şi „coane Lene”. Precum că toate popoarele se trag din Adam şi Eva, numai noi din Traian şi Decebal. O glumă, să recunoaştem, destul de nesărată. Dar aflată cert pe marginea abnormului anecdotic („simţ abnorm şi văz monstruos”!).

Numai că această snoavă profund „europeană” a dezlănţuit o întreagă paradigmă a „şmecheriei” românului, din cele mai vechi timpuri şi pînă azi. Şmecherie înseamnă, de fapt, o sumedenie de fapte istorice, cu a căror ieşire din logic ne-am obişnuit încă de mici. Ea întoarce o clipă spatele credibilului şi, impetuoasă, scapă piciorul în absurd, dar un absurd suav, chiar crocant (ce cochetează uneori, zic unii, cu înţelepciunea!). Părăsirea teritoriului Daciei, atragerea trupelor lui Carol Robert d'Anjou taman în defileul de la Posada, arderea holdelor şi otrăvirea fîntînilor în faţa năvălirii barbarilor, ctitorirea unei mînăstiri după fiecare copil din flori conceput de către „cel Mare şi Sfînt”, victoria stomatologică de la Călugăreni (unde Sinan-paşa şi-a pierdut o bună parte din coroana dentară, în timp ce, normal, „şi vodă-i un munte!”), Ana Ipătescu, înfăşurată în voal de tricolor, cu pistoale în mîini, pornită (probabil dintr-un impuls necesarmente bahic, oricum iraţional!) să elibereze Guvernul Provizoriu, celebra zbatere "leonică" a lui Ceauşescu, în august 1968, în balconul din CeCe cînd, la sfatul lui Ion Gheorghe Maurer („Nicule, Nicule, nu e bine să te pui cu ruşii!”), nea Nicu aproape că-şi smulgea părul comunist: „Lasă-mă, Jeane, lasă-mă,