E criză. Nu sunt bani. Se taie de peste tot, de-a valma.

Toate celelalte efecte nu mai contează dacă acum se face economie. Ministrul Sănătăţii ar merita o zeificare provizorie pentru anunţul celei mai spectaculoase amputări bugetare: 38% mai puţin decât anul trecut pentru sănătate! Vă place Brahms? Dar Recviemul lui Mozart? În România se moare încet, dar sigur. Guvernul ascultă de lungimea FMI, şi nu de scurtarea speranţei de viaţă. Economia la tratamentele bolnavilor cu probleme grave de sănătate loveşte trei ţinte: se economisesc bani, vieţile se împuţinează şi scade numărul persoanelor asistate! După intrarea în vigoare a noului plan de compensare a medicamentelor, circa jumătate de milion de bolnavi ar fi renunţat deja la medicamente. O organizaţie neguvernamentală pricepută în sporturile de risc maxim practicate prin domeniul sănătăţii dă şi pronosticul post-reducerii cu 38%: „Se condamnă la moarte 10.500 de cetăţeni!" Brrr! Drastic subfinanţate, programele naţionale pentru cancer, SIDA, diabet, tuberculoză etc. se duc pe apa sâmbetei. Finanţarea discretă a morţii încă mai e suportabilă, nu bate chiar aşa la ochi. Ce mai contează dacă nişte babe şi moşi mor cu câţiva ani mai devreme pentru că n-au bani de medicamente?! Cazurile acestea nu se pun. Se mai moare totuşi şi de bătrâneţe. Ce mai contează că, dacă vrei să ţi se facă hatârul de a fi operat, trebuie să vii de acasă cu o bocceluţă plină cu medicamente şi materiale sanitare? Sunt însă şi afecţiuni mai sofisticate, de pildă acelea care impun transplanturi de organe. Aici e Valea Plângerii pentru că de 20 de ani încoace s-a cronicizat lipsa investiţiilor în ceea ce ar fi trebuit să devină un sistem banal de intervenţii medicale de rutină. Nu sunt bani, nu sunt organe, se moare în mod programatic, aşa cum mărturisea recent, într-un dialog cu redacţia „Dilemei vechi", doctorul Irinel Popescu, cel m