Pe 30 martie, 2007, Julian Assange şi prietenii lui au închiriat o casă în Reykjavik, Islanda. Le-au spus proprietarilor că sunt jurnalişti şi au despachetat bagajele, printre care şase calculatoare performante. Era momentul în care casa de pe strada Grettisgata avea să se transforme în ceea ce oamenii au botezat mai târziu Buncărul. Revista The New Yorker a scris o poveste despre începuturile Wikileaks şi secretele lui Julian Assange.

În ajutor le-au sosit câţiva activişti islandezi care s-au apucat repede de lucru, dar nu neapărat la indicaţiile cuiva. Se concentrau pe Proiectul B, numele de cod pe care Assange l-a folosit în videoclipul şocant de 38 de minute, în care 18 oameni erau ciuruiţi de rafalele unei mitraliere ale unui elicopter Apache. Imaginile, însoţite de comentariile sarcastice ale soldaţilor, proveneau din acelaşi elicopter. Incidentul s-a petrecut în anul 2007 în Irak şi a fost la vremea aceea doar o scăpare nefericită care nu ar fi trebuit să ajungă niciodată în presă.

Assange şi colegii lui deţin documente secrete şi le publică pe siteul WikiLeaks.org, care le aparţine. De când au intrat pe online, acum trei ani şi jumătate, echipa lui Assange a publicat o serie de documente, care se întindeau de la procedurile operaţionale din Camp Delta, Guantanamo, la controversatul schimb de mailuri de la University of East England, numit generic Climegate, şi până la conţinutul cotului de mail pe Yahoo al doamnei Sarah Palin.

WikiLeaks nici măcar nu este o organizaţie. Nu există birouri sau sedii şi se munceşte voluntar. Le place să fie văzuţi ca insurgenţi media. În interior, membrii cheie sunt cunoscuţi numai după prima iniţială, iar chiria şi-o plătesc din donaţii.

WikiLeaks păstrează informaţiile pe 20 de servere din întreaga lume, pe sute de domenii. Până acum au fost ameninţaţi cu tribunalul de sute de ori, însă nici una