În civilizatele orăşele occidentale au loc uneori proteste violente. Există un anume tipic al acestor manifestări şi o anumită standardizare a răspunsului din partea forţelor de ordine (de exemplu, în cazul manifestaţiilor antiglobaliste cu ocazia summit-urilor la care participă şefii de state). Protestatarii folosesc în general beţele pancartelor, aruncă cu pietre şi merg pînă la a-şi fabrica coctailuri Molotov, cu care eventual incendiază automobile şi baricade. La rîndul lor, poliţiştii recurg la bastoane, la gaze lacrimogene, la tunuri cu apă şi, mai rar, la gloanţe de cauciuc. Jurnaliştii sînt şi ei instruiţi cum să se comporte şi de ce anume să se ferească cînd au de făcut relatări în astfel de împrejurări.

Undeva în proximitatea Londrei, la o bază de antrenament a poliţiei, un instructor care ne iniţia în tainele „tulburărilor urbane“ – ne-a spus – printre altele, că întotdeauna pentru un jurnalist care n-are acreditarea şi protecţia poliţiei, ambele tabere pot fi la fel de periculoase. Nu doar de protestatarii violenţi trebuie să ştie să se ferească, ci şi de poliţie şi alte forţe de ordine, pentru că, în astfel de cazuri, şi unii, şi alţii pot recurge la ilegalităţi şi violenţe – condiţii în care ziariştii devin nişte martori nedoriţi.

Situaţiile cele mai periculoase sînt cînd jurnaliştii, cameramanii sau foto-reporterii sînt prinşi la mijloc, între forţele combatante. Evident, nu orice miting degenerează în violenţe, dar jurnalistul avizat poate să prevadă cumva apariţia acestora. Violenţa – explicau instructorii englezi – este în aproape toate cazurile provocată de nişte indivizi puşi la cale dinainte. Tocmai de aceea, ei pot fi detectaţi din timp. E vorba de grupuri semiorganizate care nu fac corp comun cu restul protestatarilor, indivizi cu preocupări vizibil diferite, formaţiuni compacte de bărbaţi cam de aceeaşi vîrstă, care se disting