O scotocire a arhivelor diplomatice occidentale pe cont propriu – altminteri decît wikileaks – i-a permis lui Mark László-Herbert să adune în volumul Abdicarea regelui Mihai I. Documente diplomatice inedite (Bucureşti, Editura Humanitas, 2010, 356 p.) un număr de 257 de documente referitoare la ceea ce spune titlul. Episodul abandonării forţate a regimului monarhic românesc merita şi merită în continuare elucidări istorice mai substanţiale. El este unul dintre acele momente ale istoriei noastre care suscită partizanate puternice şi a fost îndelung mistificat de oficialităţile comuniste. Restaurarea adevărului trebuie, de aceea, întreprinsă cu grijă, ascultînd toate vocile şi decelîndu-le printre ele pe acelea care pot aduce mai aproape faptele aşa cum s-au petrecut ele odinioară. Pentru lumea născută şi crescută în vremea regalităţii, ideea abdicării a rămas intolerabilă, mai cu seamă că urmarea a fost despotismul roşu, adus cu tancurile, şi represiunea masivă exercitată asupra României burgheze. Gestul de la 23 august 1944 al regelui Mihai I, prin care s-a pus capăt regimului militarist extremist al mareşalului Antonescu, a fost interpretat ca o promisiune de redemocratizare. Însuşi regele, pesemne, şi-a spus că scurtarea războiului antisovietic cu circa şase luni îi va asigura o anume stabilitate pe tron, chiar şi în condiţiile avansului armatei sovietice. Faptul s-a petrecut, într-adevăr, însă numai ca etapă sumară, de doi ani, înţelegerile de la Teheran şi Yalta fiind clare în ceea ce priveşte cedarea României sferei de influenţă sovietice, iar intenţiile lui Stalin neavînd un caracter politic concesiv. Aşa se face că, în timp ce partizanii regatului şi ai dinastiei văd în intervalul dintre 23 august 1944 şi 30 decembrie 1947 înflorirea unei noi primăveri democratice, iar comuniştii înţelegeau prin aceeaşi scurtissimă perioadă trecerea progresivă a puterii