Creditele de consum în exces s-au dovedit, pentru bănci, consumatori şi în general pentru economie o idee nu foarte inspirată. Mulţi au căzut pradă iluziei că-şi pot permite obiecte sau o viaţă de lux pe baza unor venituri viitoare uriaşe, înghiţite însă de criză. Economia de consum din import se dovedeşte neviabilă iar băncile îşi recuperează greu banii împrumutaţi prea uşor, fără multe garanţii. Împrumuturile destinate cumpărării sau construcţiei de case se dovedesc mai sănătoase chiar şi în vremuri grele. Sunt însă creditele ipotecare mai sigure decât cele de nevoi perso­nale acordate doar pe baza dovezii veniturilor? Sau, aşa cum mulţi sunt tentaţi să creadă, acoperă ipoteca întregul risc aferent unui credit, astfel încât banca nu mai trebuie să perceapă alte comisioane suplimentare cu care să-şi acopere po­ten­ţia­le­le pierderi? Un răspuns par­ţial ni-l oferă perspectiva di­ferenţei de costuri medii dintre cele două tipuri de fi­nan­ţări: 10,5% în lei şi 6% în euro pentru creditele ipo­tecare, respectiv 18% în lei şi 8,5% în euro pentru cre­ditele de nevoi personale.

Cu alte cuvinte, atunci când există garanţii în plus cu privire la recuperarea unui împrumut ce nu mai poate fi rambursat, preţul plătit pentru acesta este mai mic. Fără a pierde din vedere că dobânzile pentru cre­ditele pe termen lung, cum sunt cele destinate finanţării unui imobil, sunt mai reduse decât cele pe termen scurt, precum cele de consum. În ultimul timp însă, odată cu apariţia noilor reglementări privind contractele de credit, mai exact OUG 50, multă lume şi-a pus problema dacă nu cumva băncile percep nejustificat unele costuri în plus, precum comisioanele de risc sau de administrare a unui împrumut garantat cu ipotecă. Mai ales că, argumentează aceştia, banca poate oricând să-şi recupereze creditul prin vânzarea imobilului. Problema este că va­lorificarea garanţiilor aferente