Ca prozator, ca autor de ficţiune mai precis, E. Lovinescu este astăzi cvasinecunoscut – prea puţin frecventat, spre a nu spune „ocolit“, chiar şi de către criticii şi istoricii literari. Impresionantă cantitativ, ambiţioasa „producţie“ prozastică a amfitrionului de laSburătorul – desfăşurată pe parcursul a mai bine de trei decenii, de la cărţi ca Nuvele (1907), Scenete şi fantezii (1911) ori Aripa morţii (1913) pînă la masivul roman (încă needitat!...) Mălurenii şi cuprinzînd în jur de cincisprezece volume – este, cel puţin deocamdată, departe de a mai suscita dezbateri. Ligia TUDURACHI, Cuvintele care ucid. Memorie literară în romanele lui E. Lovinescu, Prefaţă de Ioana Bot, Editura Limes, Colecţia „Biblioteca tînărului scriitor”, Cluj-Napoca, 2010, 244 p.

După Ioan Holban (cu incitanta sa analiză din Proza criticilor, 1983), nimeni nu a mai procedat la o lectură critică a prozei lovinesciene văzute în integralitatea sa. De altfel, dintre romanele şi volumele de povestiri şi de nuvele ale lui E. Lovinescu, multe au rămas pînă azi nereeditate, restituirile mărginindu-se la cele două (mai) cunoscute cicluri romaneşti ale criticului: ciclul eminescian (cu Mite şi Bălăuca) şi – parţial numai! – acela „autobiografic“ (cu Bizu,Firu’n patru, Diana, Mili şi Acord final). Pe scurt: proza lui E. Lovinescu pare a fi fost definitiv clasată în categoria eşecurilor literare, printre acele cărţi la care, se crede, ar fi inutil să revii – „mofturi“ ale unui critic de prim-plan, relevante numai în măsura în care spun ceva despre personalitatea acestuia. Verdictul poate să fie îndreptăţit; dar se pune întrebarea dacă acest verdict, acceptat cvasiunanim, vine ca efect al unei experienţe personale de lectură sau vine, pur şi simplu, din acceptarea cuminte a autorităţii unor puncte de vedere demult exprimate. Merită citită şi redescoperită, eventual revalorizată, proza fi