Cînd viaţa socială şi politică se degradează într-un ritm foarte rapid, cînd încrederea în clasa politică se erodează constant, iar speranţa în mai bine pare definitiv pierdută, există riscul ca unii dintre concetăţenii noştri – şi, istoria a arătat că tinerii sînt cei mai vulnerabili – să fie seduşi de ideologiile extremiste, de dreapta sau de stînga. Exasperarea, lipsa oricărui orizont, sentimentul neputinţei de a-şi împlini visele, toate acestea îi fac pe unii dintre noi să se iluzioneze că un regim de mînă forte, condus de un personaj providenţial, poate rezolva toate problemele unei societăţi ajunse pe marginea prăpastiei.

Am încercat de multe ori să înţeleg cum a fost posibilă, în perioada interbelică, fascinaţia exercitată de Mişcarea legionară asupra unora dintre cei mai străluciţi intelectuali din epocă, precum şi adeziunea acestora la o ideologie extremistă, întemeiată pe exaltarea sentimentelor naţionaliste şi religioase şi pe principiul excluderii celui diferit. După cum, la fel de greu de înţeles mi se pare şi excesul de zel cu care alţi mulţi intelectuali autohtoni au aderat la ideologia comunistă, pe care au continuat să o susţină încă mult timp după ce devenise evident caracterul criminal al regimului instaurat prin furt la urne şi forţă armată şi menţinut, ulterior, prin teroare. Oricît de paradoxală ar putea să pară, afirmaţia lui George Steiner potrivit căreia „cultura nu-i face pe oameni mai buni“ este, din nefericire, foarte exactă şi e suficient să privim înapoi, fără mînie şi fără părtinire, ca să vedem cît de grav s-au putut înşela, în materie de intuiţie şi acţiune politică, unii dintre oamenii cei mai inteligenţi. De cînd Editura Humanitas a publicat în premieră absolută Jurnalul lui Mihail Sebastian, surprizele şi deziluziile s-au ţinut lanţ şi la fel dezbaterile, care au avut ca temă derapajele ideologice ale unora dintre cei