În lunile de toamnă care s-au încheiat, lumea literară franceză a arătat efervescenţa apariţiei unei multitudini de romane şi eseuri. Eveniment care acaparează actualitatea mediatică şi pregăteşte momentul privilegiat al premiilor literare. Acest ritual are nu numai rolul unei vitrine culturale, dovedind, pentru cei care se grăbeau să asiste la inevitabilele şi consternantele ei funeralii, că literatura franceză se poate încă prevala de o vitalitate apreciabilă, ci şi pe acela, mai specializat şi profesional, al unui barometru care sondează fără încetare posibilităţile prin care literatura poate pretinde încă a fi o oglindă prolifică a frămîntărilor societăţii contemporane. Anul acesta, romanul francez pare să se concentreze pe tema identităţii omului, con-fruntat cu istoria şi cu dilema originii sau a destinului de artist. Unul dintre cele mai reprezentative romane ale acestei toamne literare – recompensat cu Premiul Goncourt 2010 – este cel al lui Michel Houllebecq, La carte et le territoire (Harta şi teritoriul) (Flammarion), care a stîrnit încă de la apariţie reacţii din cele mai contradictorii în rîndul criticii. Pe bună dreptate, autorul îşi asumă riscul de a se transforma în personaj al propriei cărţi, poziţie destabilizantă, cu un anume risc stilistic. Sub figura pictorului şi fotografului Jed Martin, autorul vorbeşte despre destinul artistului, abordînd tema gloriei, a perisabilităţii creaţiei artistice, a receptării artei în lumea contemporană. Surprinzătoare este şi afirmaţia lui Jed, pentru care „lumea este orice în afară de un subiect de emoţie artistică, lumea se prezintă absolut ca un dispozitiv raţional, golit de magie, ca şi de un interes anume“. Acidă şi fă-ră menajamente este şi privirea pe care autorul o aruncă asupra presei, a mass-mediei în general, pe care o acuză de „stupiditate şi conformism insuportabil“. Un roman plin, cu toate acest