Scena publică românească este dominată de incultură. Puţine VIP-uri par să fi citit vreo carte în ultimii 10, 20 sau 30 de ani.

Ce să mai zici de arte plastice, matematică sau geografie! Dacă înainte de 1990 a existat o rezistenţă prin cultură - contestată, de altfel, de către cei care „au ales libertatea" şi cei care n-au reuşit să se afirme în vreun fel -, de două decenii suntem martori la rezistenţa prin incultură. Incultura a devenit aproape o condiţie a celebrităţii. Păcatul originar se situează în decembrie 1989, când scena s-a umplut brusc de personaje dubioase, care au dat tonul, au stabilit linia, au creat piaţa (asta nu înseamnă că înainte erau vizibili oameni de calitate, ci doar că până atunci practic nici nu exista o scenă publică).

CPUN era eclectic şi caraghios, dar în el îşi găsiseră totuşi locul intelectuali şi revoluţionari autentici. Ulterior, impostura s-a generalizat. Întâi în politică, apoi în toate zonele de vizibilitate. Din acel moment, corpul inculturii a început să rejecteze orice tentativă de penetrare din zona oamenilor care - consacraţi sau anonimi - au o consistentă cultură generală. Mai mult, organismul are grijă să-i elimine, treptat sau brusc, şi pe puţinii săi membri care au măcar tendinţa să devină intelectuali, pe toţi cei suspecţi de a fi culţi.

Şi cum ar fi putut că facă altfel? În rarele ocazii în care un reprezentant al rezistenţei prin incultură s-a aflat, public, faţă-n faţă cu un cetăţean care chiar ştie despre ce vorbeşte, s-au întâmplat două lucruri: pe de o parte, intrusul aparent a pierdut lupta, din simplul motiv că nu s-a putut coborî la nivelul de mitocănie al celuilalt, care a dominat fizic, vorbind mult şi tare, întrerupând dar nelăsându-se întrerupt, râzând grobian, gesticulând larg, făcând glumiţe şi calambururi de prost gust; pe de altă parte, totuşi, pentru oricine are ochi de văzut şi urechi d