„Mai este posibil astăzi un fenomen de tipul Piaţa Universităţii?“ Pentru a încerca un răspuns este interesant să privim opiniile actuale, la distanţă de 20 de ani, ale participanţilor şi martorilor la evenimentele din aprilie-mai 1990, cît şi evoluţia lor în sfera publică.

Printre participanţii obişnuiţi, atît intelectuali cît şi muncitori care frecventau piaţa, se observă tentaţia nostalgiei şi a romantizării perioadei respective, firească şi deoarece ele coincid, pentru mulţi, cu prima sau a doua tinereţe. Piaţa este „un fenomen unic“, care „are loc o dată la o sută de ani“, „o utopie“, un loc cu „foarte multă libertate şi foarte multă bucurie“. Martorii pasivi şi critici ai fenomenului completează cu detalii pe care majoritatea susţinătorilor discursului nostalgic le omit: „La un moment dat, de la balcon sîntem somaţi să ne aşezăm toţi în genunchi şi să ne rugăm la Isus Hristos. Eu ca evreu m-am simţit exclus“. Sau: „Trecînd prin piaţă, văd o femeie de vreo 60 de ani, în genunchi, pupîndu-i mîna lui Marian Munteanu. Nu e şocant atît gestul femeii cît faptul că el stă, îşi oferă mîna. De atunci nu m-a mai interesat Piaţa Universităţii“. Sau: „Pe mine, abia întors din Germania, m-a şocat amploarea naţionalismului şi a bigotismului din Piaţă. M-am certat cu prietenii mei din Bucureşti care vedeau piaţa ca pe o mişcare pro-democratică“.

O altă tendinţă vizibilă în mărturiile participanţilor, dar mai ales în discursul public din ultimii ani este confiscarea noţiunilor de „erou“, „victimă“ „protestatar“ sau „democraţie“ de către pătura intelectuală anticomunistă şi/sau de către organizaţii de extremă dreaptă. Se pune aproape întotdeauna accent pe caracterul „anticomunist“ al protestului, în care „democraţie“ înseamnă în primul rînd interzicerea comunismului/dispariţia (ex)comuniştilor. Chiar după 20 de ani de „tranziţie“, foştii protestatari din Piaţă n