Cu ceva timp in urma am fost rugata sa scriu o pledoarie pentru munca, adica un indemn la munca pentru tineri. Poate la momentul acela eram omul potrivit dar nu m-am grabit, desi pentru mine munca a fost intotdeauna pe primul loc pentru ca numai muncind mi-am asigurat un minim decent de viata si am putut trai curat si fara teama de a-mi bate autoritatile in usa ca sa ma ia la intrebari.
Si n-am muncit ca sa primesc recunostinta cuiva, am muncit pentru ca asa am fost invatata, asa am fost educata acasa, la scoala si, mai tarziu, acolo unde am profesat.
Nu-mi pica bine, in zi de salariu, cand vedeam pe fluturas cum aproape o treime din bani era oprita, fara sa fiu intrebata vreodata, fara sa mi se ceara acordul, pe impozite, cotizatii si alte obligatii pe care altii considerau ca le am ca angajat.
Asa am aflat ca o parte din banii care mi se opreau e pentru cand voi iesi la pensie, o alta parte pentru sanatate. Exact ca in reclama aceea in care romanii erau sfatuiti sa doarma fara grija, ca cineva le vegheaza economiile.
Si-asa a trecut timpul, de la un salariu la altul, de la o vacanta la alta si, imediat ce am iesit la pensie, am aflat cu stupoare ca, de fapt, sunt asistat social si nu un pensionar de drept, cu vechime integrala si limita de varsta.
Si, in ciuda faptului ca toata viata am platit, nu de buna voie, niste taxe si impozite, acum sunt obligata sa platesc din nou, nu sa ma bucur de liniste si de libertatea la care viseaza orice om la apus de cariera.
Din acel putin obtinut ca pensie dupa o viata de munca si minciuna institutionalizata, constat ca statul ma obliga sa platesc pe mai departe taxe si impozite, bani care nu stiu spre ce si cine se vor duce, cum nu am stiut niciodata ce se alegea din banii care mi se opreau pe statul de plata.
Sigur ca e revoltator si aiuritor in
