În această toamnă ne-am amintit că francezii ştiu să protesteze. În mai multe rînduri, milioane de francezi au coborît în stradă pentru a cere blocarea proiectului de lege a pensiilor – o reformă despre care se vorbea de ani de zile şi pe care un alt guvern de dreapta încercase să o adopte încă de acum 15 ani. De la liceeni la pensionari şi de la angajaţii căilor ferate pînă la cei ai poştei, cu mic, cu mare, francezii au protestat, au cerut plecarea lui Sarkozy şi a guvernului, au invadat străzile Parisului şi pe cele ale marilor oraşe. Acţiunea s-a repetat de şapte ori, la un moment dat au început şi greve pe ici-pe colo, mai multe rafinării au fost blocate, exista chiar ameninţarea unei penurii de carburant (protestatarii au pus stăpînire pe rezervele de combustibili), dar guvernul a adoptat destul de repede legea, a trecut-o şi prin parlament, iar francezii par să se fi calmat.

Ce diferenţă – remarcau unii comentatori de la Bucureşti – între modul de a protesta al francezilor şi cel al românilor! Locuitorii Hexagonului ies în stradă împotriva unui proiect care le măreşte vîrsta de pensionare de la 60 la 62 de ani şi paralizează Franţa cu manifestaţiile lor, în timp ce, în România, protestele faţă de măsurile de austeritate extrem de dure au fost – comparativ – foarte timide. Doar două zile de proteste, care au adunat pe străzi cîteva zeci de mii de oameni (în Franţa au fost milioane).

Un alt exemplu, tot din această toamnă, care arată diferenţa de cultură a protestului între cele două ţări: în scandalul repatrierii, mai mult sau mai puţin voluntare, a romilor români, ONG-urile rome din România au organizat o singură manifestaţie, în faţa Ambasadei Franţei, la care au venit 60 (şaizeci!) de persoane. În Franţa, mai multe asociaţii au protestat într-o sîmbătă împotriva politicii lui Nicolas Sarkozy faţă de romii români: în stradă au ieşit 100.000 (