E întotdeauna ridicolă baba cînd stă în faţa oglinzii şi se piaptănă în timp ce, în jurul ei, totul arde? E de preferat o reacţie, fie ea şi isterică, nepăsării? Indiferenţa nu e doar potenţial ucigătoare pentru cei care-i sînt obiect, ea e condamnabilă şi cînd nu reacţionăm la relele altora. Sau la cele care ne năpăstuiesc fără să ştim de unde vin (mă gîndesc la focul care arde pe Muntele Carmel în Ţara Sfîntă). O criză economică este şi ea un incendiu. Şi cei care, neatinşi de ea, se risipesc în certuri zadarnice, revenind mereu, în mod obsesiv, la aceleaşi clişee, sînt şi ei doar nişte babe ridicole care se dichisesc în cioburile unor oglinzi uzate pînă cînd au devenit şterse. La şcoala cui putem însă învăţa cum să ne comportăm în momente de restrişte? Şi apoi, revenind la întrebarea de mai sus, care s-a insinuat în mintea mea de îndată ce am gîndit acest titlu pentru „intersecţia“ de astăzi, mă întreb din nou: sîntem, totuşi, ridicoli cînd încercăm să ne adăpostim în faţa furtunii create de o contingenţă rea, în imanenţa unei retorici liberatoare? Mă duce gîndul la Fondane. În Parisul ocupat stătea închis în casă şi scria. Viaţa îi era în pericol – criza nu era una economică, întreaga lume în jur ardea –, dar el continua să scrie poeme, îşi scria cartea despre Baudelaire (care va fi publicată postum, în 1947), dar scria şi articole pe care i le trimitea lui Jean Ballard la Cahiers du Sud, în Marsilia oarecum liberă. Un articol publicat acolo în 1943 se referea la noua logică a lui Ştefan Lupaşcu, în care, la un moment dat, Fondane îşi pusese mari speranţe. I se păruse că logica dinamică a lui Lupaşcu oferea o deschidere înspre integrarea afectivului într-o filozofie care, de la Socrate şi pînă la Husserl, refuza existentului individual (le particulier existentiel, în limbajul lui Fondane), supus contingenţei şi heterogenităţii afective, dreptul de a fi trat