Un bărbat se plânge de ani întregi că-l chinuie nevasta. De câţiva ani nu mai dorm împreună, iar despre sex... nici vorbă. Oricine se întâlneşte cu el aude aceleaşi lucruri: el este victima nevestei, care nu găteşte, nu vorbeşte sau, dacă o face, are ceva să-i reproşeze. El îşi găteşte singur, iese singur în oraş, merge singur în vizite. Trăieşte singur cu adevărat şi are dreptate să se simtă o victimă şi un nefericit. Nevasta refuză „să schimbe ceva la ea însăşi, îi cere să se schimbe el”. El îi cere ei să se schimbe, el a schimbat multe, dar nu i-a folosit la nimic. Ea este – zice el – zdruncinată psihic şi refuză să meargă la un specialist.
Într-o zi, pe când îmi spunea că s-au epuizat toate metodele şi încercările sale de a armoniza relaţia şi era de-a dreptul prăbuşit psihic, l-am întrebat provocator, sigură că va avea un răspuns de „uimire şi refuz”: „Dacă eşti atât de nefericit şi soţia ta refuză consilierea psihologică sau efortul personal de a schimba ceva, de ce nu divorţezi? Asta ţi-ar curma suferinţa dacă este cauzată de nevastă”... El a fost de-a dreptul surprins în faţa unei asemenea opţiuni. Justificările de genul „sunt copiii (de altfel, destul de mari să nu mai aibă nevoie de părinţi) şi apoi trebuie să împart cu ea casa, banii” etc. Cu alte cuvinte, „aleg să sufăr, am justificări serioase pentru suferinţa mea, nu mă pot despărţi de lucruri şi mi-e teamă de ceea ce ar putea fi fără această suferinţă”.
Pe noi, oamenii, ne poate chinui o nevastă sau un soţ. Un şef sau un guvern. Un regim politic sau un om violent. Ne poate chinui până la epuizare câte ceva sau cineva, dar – cu toate acestea – nu ne asumăm responsabilitatea pentru starea în care suntem. Nu vrem să observăm, să ştim, să înţelegem şi să acceptăm că suntem co-creatori ai suferinţei în care ne scăldăm ca într-un ocean dulce-amar, ca într-o oază de
