Aş putea să încep prin a spune că acela care nu e părinte, nu a pierdut o noapte la căpătâiul unui copil, nu a trecut prin emoţia primului gângurit, a primului pas, a primului cuvânt, poate nu va înţelege revolta mea. Aş mai putea să încep prin a spune că, după ce a dat naştere unui copil, orice femeie este mai întâi de toate mamă.

Şi abia apoi contabilă, profesoară, medic, croitoreasă, jurnalist, director sau mai ştiu eu ce. Şi, mai mult, a fi mamă nu înseamnă a fi doar mama copilului tău. A fi mamă înseamnă să iubeşti copiii, necondiţionat, să faci tot ce îţi stă în putere să le alini suferinţa, să îi faci să zâmbească.

Dar indiferent pentru ce aş opta ca început, tot aici aş ajunge: este revoltător, este inadmisibil ceea ce se întâmplă în Secţia de Pediatrie a Spitalului Judeţean. Mă revolt ca jurnalist, mă revolt ca plătitor de impozite, mă revolt ca brăilean, dar mai mult de atât, mă revolt ca mamă. Iar ceea ce mi se pare şi mai cumplit e că principalii responsabili, cadrele medicale, sunt în majoritate femei, în majoritate şi ele mame. Iar pentru asta îmi este cu neputinţă să le înţeleg, îmi este cu neputinţă să găsesc o cale de a le justifica comportamentul şi atitudinea.

Sigur, lipsurile din spital, salariile mici, programul încărcat de lucru, insatisfacţiile profesionale (pentru că, normal, când nu ai cu ce, e greu să obţii rezultatele dorite), pot fi argumente. Aşa s-ar putea explica să zicem, mirosul, gândacii, lenjeriile îngălbenite de vreme, mobilierul din timpul comuniştilor, saltelele ponosite, lipsa materialelor medicale sau de dezinfecţie. Dar nu le disculpă sub nicio formă tonul răstit, indolenţa, lipsa de compasiune. Pentru că, să condiţionezi atenţia pe care o dai unui copil bolnav de mărimea şpăgii mi se pare criminal! Cum o fi să te apleci asupra unui copil cu febră, chinuit de durere, încruntată şi nervoasă deo