Zi de întâi decembrie. În piaţa cea mare din Sibiu, străjuită de „ochii” pe jumătate închişi ai caselor vechi şi pastelate, care te fac să te simţi ca-n bătrânele burguri ale Europei de Vest, s-a deschis... Târgul de Crăciun. Zăbovesc o vreme printre gheretele de lemn, ornamentate ca-ntr-o fotografie din Nürnberg sau Strasbourg („poate fi oriunde colţul acesta de lume” – îmi spun, plecând şi eu pe jumătate pleoapele, precum casele din jur – „poate ajunge de oriunde la mine mirosul acesta de zahăr ars, de castane coapte, de wurşti şi de turtă dulce”...).
Cineva mă îmbie, discret, cu vin fiert cu scorţişoară. Altcineva îmi întinde un măr glazurat. La câţiva paşi de mine, o fetiţă ţine un astfel de măr ca pe un trofeu. Glazura roşie străluceşte în soare ca un petec de vitraliu dintr-o biserică. „Să muşc? Să nu muşc?” Fata apropie până la urmă mărul de gură şi dinţii se înfig în crusta de zahăr topit, apoi în pieliţa verde a mărului, în carnea lui albă. Roşul glazurii „desenează” urmele dinţilor în carnea aceasta vegetală. Mărul însă nu ţipă. Cum nu ţipă cerul spre care un porumbel se îndreaptă ca o săgeată azvârlită din arc de-un strămoş... În piaţa cea mare a Sibiului, în „târgul de Crăciun” ce-abia s-a deschis, lumile se învârt în carusel. Lumile, timpul... Pentru câteva clipe, mă văd copil, în cetate, înaintând greu printre nămeţi. Se aud zurgălăii cailor de la săniile care plimbă nobili şi domniţe prin burg. Imaginea se şterge însă iute. În piaţa cea mare din Sibiu, deşi e ziua întâi de decembrie, nu sunt nămeţi, nici sănii trase de cai nu sunt. E doar un târg de Crăciun – ca altele la fel, la Viena, la Bruxelles, la Strasbourg, la Nürnberg – unde vânzătorii te-mbie cu castane coapte, cu turtă dulce, cu mere învelite-n glazură şi-un pahar cu vin fiert şi scorţişoară...
Decembrie, în bucătarie
Luna cadourilor ne „iese dinainte” prin tot lo
