3. Migratori şi ameninţări succesive

Secolele IV-XIII nu sunt lipsite de evenimente, teritoriul vechii Dacii fiind străbătut de valuri de invazii: hunii în secolul al IV-lea, gepizii în secolul al V-lea, avarii în secolul al VI-lea, slavii în secolul al VII-lea, ungurii în secolul al IX-lea, pecenegii, cumanii, uzii şi alanii în secolele X-XII şi tătarii în secolul al XIII-lea . Invazia slavă din secolul al VII-lea va avea şi efecte nefaste pentru români. Întâi, le va permite grecilor să includă teritoriile de peste Dunăre în Imperiul Romanic Bizantin (prin termenul de romanic se atesta că Imperiul Roman de Răsărit, având capitala la Constantinopol, e continuatorul Imperiului Roman distrus de către barbari). Slavii şi bulgarii vor separa, astfel, pe românii de la sud de Haemus (Munţii Balcani) de cei din nord. Românii sudici şi vestici vor rămâne astfel separaţi de cei din formaţiunile statale româneşti, apărute în Evul Mediu, din cauza slavilor, bulgarilor şi turcilor . Alte ramuri ale poporului român – românii din Dalmaţia şi Istria, cei din Crimeea, Zaporojia şi Caucaz – vor dispărea aproape în totalitate.

4. Evul Mediu şi România Modernă

Cnezatele şi voievodatele, formaţiuni prestatale româneşti, precum cele conduse de Litovoi, Seneslau, Ioan şi Farcaş în Ţara Românească, de Gelu, Glad şi Menumorut în Transilvania, de Dragoş şi Bogdan în Moldova şi de Dobrotici în Dobrogea, marchează începutul de Ev Mediu .

Statul modern român a fost creat prin unirea principatelor Moldova şi Muntenia (Ţara Românească), în anul 1859, odată cu alegerea concomitentă, ca domnitor, în ambele state, a lui Alexandru Ioan Cuza . Acesta a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliţie a partidelor vremii, denumită şi "Monstruoasa Coaliţie”, din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacţionat astfel faţă