Două premiere ale unor coproducţii europene, avînd la bază poveşti mai vechi (una inedită, alta foarte cunoscută), încearcă să abordeze o temă uzată (eterna putere a magiei şi a imaginaţiei de a transcende realitatea ternă) într-un mod atractiv pentru spectatorii de azi. Primul film îşi atinge ţinta, al doilea eşuează lamentabil. Jacques Tati, unul dintre cei mai importanţi actori şi regizori comici din istoria cinematografului mondial, a murit în 1982, la 75 de ani, lăsînd în urmă două proiecte neterminate. Unul din acestea este Iluzionistul (L’Illusionniste), un scenariu de sertar datînd tocmai din 1956, pe baza căruia Tati ar fi vrut să realizeze un film în care rolurile principale să fie interpretate de el şi de propria sa fiică, Sophie Tatischeff. Sau cel puţin aşa sună ipoteza animatorului şi cineastului francez Sylvain Chomet (Bătrîna doamnă şi porumbeii, Tripletele din Belleville). De fapt, motivaţia scrierii scenariului este învăluită în mister: există, de pildă, voci care afirmă că Tati încerca o reconciliere cu prima sa fiică, Helga Marie-Jeanne Schiel, pe care o abandonase de mic copil, pentru a-şi întemeia o nouă familie. Cert este că, în 2000, după ce a văzut primele imagini ale animaţiei Tripletele din Belleville (2003), Sophie Tatischeff i-a trimis Iluzionistul lui Sylvain Chomet. Cei doi nu au mai apucat să discute despre scenariu, pentru că regizorul era concentrat asupra filmului său, iar Sophie şi-a urmat tatăl în octombrie 2001. Iluzionistul a devenit noul proiect al lui Chomet, care, într-un interviu, mărturisea un motiv personal pentru a realiza acest film: ca şi Tati, are o fiică care trăieşte departe de el, pentru că părinţii ei sînt despărţiţi.Mai credeţi în magie? După cinci ani în care regizorul francez şi echipa sa au lucrat la proiect, Iluzionistul, copoducţie anglo-franceză dedicată lui Sophie Tatischeff, a avut premiera mondială