Agitaţie mare în partidele româneşti. Nu cum să scoată din ţară criza ordinară, ci din pricina luptelor interne. Sigur, ai zice că nu le strică partidelor un pic de luptă internă, că aşa evoluează. Vezi însă că nici un trib de canibali nu a progresat la vegetarianism după ce şi-a devorat vreo câţiva membri şi a ales un nou şef, superior celui vechi doar printr-o digestie şi mai rezistentă. Şi tare mă tem că asta descrie mai bine situaţia celor două partide principale.

Hai să încep cu PSD. PSD ar trebui să zburde de fericire văzând cum stă PDL în sondaje şi cum Traian Băsescu pierde una după alta cărţile de politică externă pe care a mizat. Ar trebui să profite de situaţie ca să consolideze un program alternativ, să proiecteze un model clar de societate de stânga europeană (pentru că există un model de succes în Europa, cel scandinav), să arate ţării o garnitură de oameni de vârstă mijlocie sau tineri care să înlocuiască vechile figuri şi să lucreze ca imaginea lui Ponta să evolueze de la un Goe întors cu cheia de Comitetul Central (şi care în ultimele zile de campanie electorală, anul trecut, îşi ameninţa oponenţii prin talk-show-uri cu ce vine după) la un Sarkozy tânăr (pentru cine şi-l mai aminteşte), a cărui impertinenţă părea mai degrabă o promisiune de viitor. Dar vezi că nu prea iese.

Ascensiunea lui Ponta i-a readus atât pe Năstase în prim-plan (şi tensiuni între cele două staff-uri), cât şi pe Rodica Stănoiu pe ecrane. Reclamarea partidei-zombi de la Sorin Oprescu e o gafă, eliberându-l pe primarul Capitalei de eroarea de a se fi însoţit cu cine nu trebuia în alianţa anti-Geoană de acum un an şi făcându-l brusc o variantă din nou atrăgătoare. Fapt e că de ascensiunea lui Ponta par să fi profitat unul sau altul, dar nu el, care rămâne un fel de băiat de trimis la balul Caţavencu, singurul care are timp de pierdut să cucerească simpatia oricui. L