Cîntările în ţinutul Banatului se află de la bun început sub moştenirea doi magistri: a lui Enricus, învăţătorul slovelor, şi a lui Walther, învăţătorul întru cele ale litaniei, psalmodiei şi ale octoihului care mult mai tîrziu pe mormîntul cantorului Ion Americanu’ din satul Parţa (odinioară Paracz) apare scris din porunca acestuia în marmura crucii: „Oftoicul meu iubit/ De tine m-am despărţit“. Aşadar cîntarea, pe de o parte, iar de cealaltă ştiinţa cetitului pe care tot cantorul o deprinde cînd iese „la Apostol“ şi citeşte Epistola către romani. Aici e îndătinarea slovelor aşa cum s-a deprins ea pe tărîmuri bănăţene, la Morisena, pe malul Mureşului, nu departe de Igriş, unde se mai afla un sfînt locaş al Domnului. Numai că pe noi ne interesează cîntările şi cum anume s-au pripăşit ele prin vechime. Cum s-a ajuns prin veacuri multe la desăvîrşiri şi dumnezeieşti simţiri prin muzica de psaltichie şi de acolo mai departe, pe ritmuri gregoriene. E de spus şi faptul că sfîntul patron Gerard, mai marele lui Walther – pedagogul notelor muzicale şi Heinrich, zis Enricus, învăţătorul slovelor – avea şi el două priviri asupra dumnezeieştilor cîntări: una chiondorîş şi alta cu bucurie şi slava celor de peste fire, cum i se spunea pe vremuri trăirii mistice. Privirea cîş are vechimi biblice: zice fericitul Gellert că a fost să fie voia afurisitului împărat Nabucodonosor care a ridicat chip de aur al Marelui Idol şi a cerut celor de atunci şi celor din viitorime să se închine cu „veneratio“ în faţa chipului satanic cînd vor auzi glas de trîmbiţă, de caval, ori de cobză, ori de bucium. Concluzia sfîntului este clară: „Vai nouă, cei care ori de cîte ori ascultăm de domn, de tot atîtea ori ne închinăm idolului de aur şi ne plecăm la glasul de trîmbiţă, de caval, de cobză, de bucium, de guslă, de orgă şi alt meşteşug muzicesc“ (Gerard din Cenad, Armonia lumii sau tălmă