UE se poate bălăci în probleme aflate pe agenda internaţională, dar, în forma actuală, nu poate pretinde că este un garant al ordinii internaţionale.

Articol din ediţia nr. 19 a FP România (noiembrie/ decembrie). Detalii ilustrate: Sumarul, Nota editorilor, Coperta ediției nr. 19. Unipolaritatea ca ordine politică a fost o etapă de tranziţie, care în 2010 se îndreaptă cu repeziciune spre sfârşitul său. Dincolo de titlurile jurnalelor de ştiri, observăm ceva de dimensiuni mult mai mari, anume că proiectul occidental şi-a pierdut o parte din potenţialul mobilizator. Occidentul de pe cele două maluri ale Atlanticului a rămas fără puterea ideologică de care s-a bucurat în anii '90, ca urmare a revitalizării democraţiei iliberale şi a capitalismului de tip autoritar. Unipolaritatea a contribuit la crearea condiţiilor pentru o perioadă de armonie şi integrare în Europa. Securitatea şi stabilitatea care au venit odată cu supremaţia Americii au permis anilor '90 să devină o perioadă a politicilor idealiste. Optimismul de după Războiul Rece a fost întruchipat de semnarea numeroaselor tratate internaţionale menite să reglementeze sistemul internaţional şi să limiteze suveranitatea statelor individuale şi a actorilor non-statali care ar fi dus la destabilizarea sistemului. Această eră se apropie de sfârşit, iar Europa descoperă că nu a reuşit să progreseze suficient atunci când procesul integrării părea unul facil. Ideile raţionale şi bine intenţionate privind pacea şi cooperarea între state sunt puse din nou sub presiune de către haosul şi insecuritatea sistemului internaţional. Europa care intră în noua eră este una caracterizată de legături strânse, în interior, dar cu o capacitate limitată de a acţiona în exterior. Se va dovedi Uniunea Europeană, construită sub umbrela garanţiilor de securitate ale Americii, suficient de elastică, într-o lume multipolară plină de