Întîlnim sub pana lui Adrian Alui Gheorghe un fenomen de relaxare a formulei poetice. Autorul acesta de-o vitalitate debordantă, de-o „angajare” temperamentală în sensul unor energii cărora nu le-ar putea pune stavilă, pare a ilustra de fapt o tendinţă avangardistă, cea a coincidenţei creaţiei cu viaţa.
Nu eliberarea de sub tutela formelor consacrate (un proces deja consumat) impune în producţia d-sale, cît o expansiune personală a lirismului ce-şi revarsă pe teritorii largi nepotolitele materii, scînteietoare de efortul unei cuprinderi magnanime. Discursul nu ocoleşte defel eposul, se dorlotează în teatralitate: „Doamne, toţi trăim în telenovela Ta / de la începutul lumii / nu mai ştim dacă am nimerit rolurile, / Tu Însuţi joci rolul vieţii Tale / joci şi rolurile vieţilor noastre atît de des, / ah, Tu poţi fi oricare personaj vrei / şi noi pentru asta Te iubim şi slăvim” (La vie n’est que pour connaisseurs).
Magmatica „impuritate” e intenţionată. Dacă poezia „pură” proceda prin reducţie, prin distilare, aici are loc fenomenul invers, al ridicării zăgazurilor spre a lăsa cale liberă unui flux de substanţă nediferenţiat, universal. Fără teama de-a se trăda pe sine (e o mişcare complementară purismului), poetul se străduieşte a se conecta la totalitate, mărturisindu-şi „o oarecare suferinţă a inimii care pompează sînge / pentru un întreg univers” (Poetul bătrîn îşi declamă faima, 2). Dramatismului aristocratic al restricţiei i se răspunde printrun dramatism democratic, al cuprinderii ce nu-şi pune limite. Ecartul poemelor devine ameţitor prin miza vastităţii programatice. O eterogenitate a materiilor invocate ca hrană a poeziei e dinadins sfidătoare: „Apoi mă împing în arenă / Şi mă supun experimentului total: / Bagă în burta mea cartofi, eu scot poezie / Bagă pe gîtul meu bere, eu scot poezie / Bagă salată, bagă melci băloşi, / Bagă fruct
