“Dumneavoastră personal sau familia dumneavoastră aţi avut de suferit de pe urma regimului comunist?” este întrebarea care primeşte cel mai şocant răspuns din întregul sondaj realizat la comanda Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului. Rezultatele, prin care se developează percepţia actuală a românilor asupra regimului comunist, pun degetul pe o rană deschisă: în România, decomunizarea nici măcar nu a început.

Ar fi fost aproape imposibil ca spaţiul mental al României să devină liber de comunism după 20 de ani în care mijlocimea epocii ceauşiste s-a metamorfozat în elita politică a prezentului democratic. Începând de la Ion Iliescu, probabil cel mai categoric exemplu, continuând cu Traian Băsescu şi, într-o anumită măsură şi cu Emil Constantinescu, puterea în România ultimelor două decenii a fost concentrată în mâinile unor oameni care au învăţat exerciţiul puterii în băncile partidului unic. Narcotizarea memoriei recente s-a făcut atât în interesul elitelor politice, cât şi în asentimentul unei populaţii incomodate de propriile-i mici compromisuri. Căci, în cazul României, călăii şi victimele epocii comuniste se amestecă până la indefinire într-o horă amnezică.

Într-un astfel de mediu este explicabilă reacţia a 83% dintre subiecţii chestionaţi care au răspuns “nu, nu am suferit de pe urma regimului comunist”. Totuşi, nu din acest punct de vedere este România un caz singular sau o nouă excepţionalitate negativă. Germania postnazistă a trecut printr-o etapă asemănătoare, prelungită până în anii ‘60, în care grosul funcţionarilor de stat proveneau din rândul naziştilor. Exemplul lui Kurt Georg Kiesinger, un fost nazist de rangul doi ajuns cancelar în 1966, este elocvent. Dar aici se şi termină asemănările.

Cele mai interesante date scoase la lumină de sondajul sus-pomenit sunt cele legate de informarea extrem de scăzută a tinerilor în ce