Istorisirea mea, vreau să vă mărturisesc de la bun început, va avea un caracter personal. S-a întâmplat ca în tinereţe să-l cunosc pe Iosif Brodski, iar prietenia noastră s-a întins pe patruzeci de ani, aproape pe toată durata vieţii lui, atât în Uniunea Sovietică, cât şi în Statele Unite.

În luna mai 1958 am fost invitată la nunta prietenei mele, studentă ca şi mine la Institutul de Mine din Leningrad. Evenimentul se petrecea într-o odaie de 15 metri pătraţi pe strada Kolomensk. Cei mai mulţi dintre părtaşii la eveniment erau geologi şi geofizicieni, dar printre ei erau şi poeţi din Cercul Literar Minier („Lito”). Cu toţii să fi fost treizeci de participanţi la ceremonie, scaune – nouă sau zece. Eu am sosit târziu, aşa că toate scaunele, ca şi genunchii celor aşezaţi pe aceste scaune, erau ocupate. Nici pe duşmea, între scaune, n-aveai unde să te aşezi. Numai unul dintre cei nou-veniţi, roşcovan, cu părul cârlionţat, cam de optsprezece ani, într-o cămaşă în carouri şi cu pantalonii de catifea tociţi, avea genunchii încă liberi. Însă nu mi-a cedat scaunul. Mă privea cu ochii mijiţi şi, arătându-mi proprii săi genunchi, m-a invitat: „Vă rog, de nu vă indispune”. M-am aşezat, iar el, răsucindu-se puţin, mi-a şoptit la ureche ceva dintr-un cântec atunci la modă. (...)

În seara aceea Brodski (căci el era) se afla în vervă: tachina uşor oaspeţii, se amuza pe seama unora şi asta cu mult succes. Invitaţii hohoteau de râs. Eu nu-mi amintesc nimic, dar mi s-a întipărit în memorie un gest caracteristic lui: termina de spus bancul, rămânea răvăşit, i se îmbujorau obrajii şi se apuca cu mâinile de bărbie. Această combinaţie o arăta adesea – timiditatea şi înclinarea sa spre tachinare erau însuşiri ale tânărului Brodski.(...)

Am plecat de la nuntă împreună. În Leningrad, la începutul nopţilor albe, pe la orele trei dimineaţa, cerul este lu